Către sfîrşitul primei cărţi a Războiului peloponesiac, în discursul prin care Pericle îi convinge pe atenieni să le dea un răspuns autoritar spartanilor, citim o frază pe care orice filolog clasic o percepe ca sentinţă a propriei sale discipline, ce nu îngăduie să fie practicată la întîmplare, ca o anexă, ba chiar nu îngăduie pe lîngă ea nici o altă preocupare. Pericle defineşte de fapt, în aceşti termeni, navigaţia, deprinsă de atenieni generaţii la rînd şi transformată într-un avantaj deopotrivă practic (stăpînirea mărilor, cu insulele şi ţărmurile pe care le ating ele) şi didactic, pentru că un asemenea meşteşug nu poate fi învăţat în pripă, în ajunul unui război. „Meşteşug“ este un termen care acoperă sensul vechi al unei perechi de cuvinte cu urmaşi iluştri în vocabularul modern: grecescul techne şi latinescul ars, sîmburii lexicali ai tehnicii şi artei, se găsesc în acest pasaj din Tucidide şi în prima lui transpunere într-o altă limbă, făcută de Lorenzo Valla, la mijloc de Quattrocento.

O meserie care te devorează, nelăsîndu-ţi timp şi energie pentru vreo ocupaţie secundară, pare prea puţin ademenitoare. Concentrarea îndelungată asupra unui domeniu care nu are strălucirea noutăţii şi nu se lasă parcurs în fugă se transformă într-o barieră dincolo de care puţini vor să treacă. Se pot emite spontan zeci de argumente împotriva studiilor de filologie clasică şi le-am auzit formulate sau le-am simţit plutind difuz şi impregnînd curricula zilelor noastre. Cui îi mai poate folosi acum filologia clasică? Sinelui şi vremii de acum – chiar dacă pare o formulare excesivă. Puţine studii sînt mai potrivite decît ea spiritului acestui secol. Cele două componente, cea grecească şi cea latinească, sînt inseparabile pentru că au un trunchi comun, trăiesc şi se explică una prin cealaltă. Originea indo-europeană, istoria comună (în cele mari şi cele mici ale ei), lit