Pe noi ne-au iubit foarte mult vecinii, toţi vecinii, se pare... N-a trebuit să ne apărăm că ne apărau ei. Cum ne ocupau unii, cum săreau ceilalţi să ne elibereze – şi, mă rog, să ne ocupe ei. Aşa că nu a trebuit să facem mare lucru ca să supravieţuim aici, în acest colţ de lume – ne-au apărat vecinii. Nici armată nu prea avem... Oricum nu ne-ar folosi la mare lucru!

Am nimerit la Risto din întîmplare, luînd-o în sus pe un drumeag ce pornea de la malul lacului Ohrid şi se înfunda în munte, într-un sătuc numit Elshani. Şi acolo, pe o uliţă în pantă pe care de-abia încăpea o maşină, se afla această pensiune, Risto’s Guesthouse. Am oprit şi am intrat fără să ezităm. Ne-am instalat pe terasa de unde se vedea tot lacul şi am fost serviţi imediat cu cîte o cafea turcească (sau „macedoneană“, cum au glumit gazdele). Născut în sat, Risto studiase la Universitatea din Skopje, după care făcuse un ocol de cîţiva ani prin Statele Unite, înainte de a se întoarce acasă. Soţia lui era mai „de la ţară“, dar amîndoi vorbeau mult şi cu plăcere, într-o engleză fluentă. Dar unii dintre „vecini“ v-au ocupat ceva mai mult... – îi provoc eu, atît cît să continue discuţia.

Ehe, sub turci am stat liniştiţi cinci secole! Dar să ştiţi că nu era chiar aşa cum se spune în cărţile de istorie. Bunica mea, care a murit la 98 de ani, îmi povestea cînd eram mică – aveam vreo şapte, opt ani atunci, dar tot îmi mai aduc aminte – cum, de cîte ori apăreau ofiţerii turci prin zonă, toate fetele îşi găseau de lucru la fîntînă, să care apă şi să tragă cu coada ochiului la ei. Cică erau tare chipeşi şi frumos îmbrăcaţi, cum nu prea se vedea pe la noi. În cărţi scrie că femeile erau ţinute ascunse în munţi de către bărbaţii lor şi preferau să se arunce de pe stînci decît să dea ochii cu turcii. Ei, se pare că unele preferau să aducă apă...

Ohridul este zona cu cele mai multe şi mai frum