Din motive reale şi inutil de explicat, abia ieri-seară am reuşit să citesc articolul scris de Radu Cosaşu în revista Dilema veche, „Notă de cinefil către Serviciile Multilateral Specializate“.

Citesc primele fraze: „La emisiunea de săptămîna trecută a lui Horia-Roman Patapievici, am tresărit ca scurtcircuitat cînd Silvia Kerim a amintit, evocînd creaţiile de vîrf ale lui Mircea Veroiu, de Să mori rănit din dragoste de viaţă, realizat înainte de 1989. HRP nu a cerut amănunte, a tăcut, s-a trecut mai departe, eu nu.“ – dar eu am privit o clipă în altă parte şi am mai citit încă o dată, pentru a mă convinge: da, era amintit unul dintre filmele care mi-a plăcut foarte mult atunci, cînd l-am văzut de trei ori în două săptămîni şi care îmi revine obsedant în minte, în ultimul timp, mai ales cu imaginile/cadrele din final. Articolul dlui Radu Cosaşu mi-a confirmat că este greu de găsit şi am şanse mici de a-l revedea.

L-am rugat pe un prieten să caute pe net, sperînd să aibe mai mult noroc, iar el se pare că este în relaţii bune şi cu net-ul: în mai puţin de un sfert de oră mi-a trimis link-ul pentru a-l descărca.

Cu riscul de a mi se reproşa – tacit sau nu – că reproduc prea mult dintr-un articol care poate fi citit sau a şi fost deja citit, voi lăsa cuvintele din fraza mereu curată, limpede şi adevărată, cu un adevăr exprimat cu o naturaleţe şi cu o simplitate îngrijită care adesea ating mai adînc şi mai precis decît vorbele grele sau decît expresiile chinuite ale diverşilor docţi în ale scrisului şi ale datului cu părerea: „E unul dintre filmele cvasi-interzise după 1990, deşi ca frumuseţe cinematografică stă lîngă cele cîteva realizări valabile ale acelei vremi: o splendoare în alb-negru, un montaj ritmat desăvîrşit, un Gheorghe Visu de neuitat, aş spune că e «un film rănit din dragoste de cinema şi ucis de politică». El are ca eroi un grup de ut