De cînd hîrtia a pierdut monopolul informaţiei şi al divertismentului, nu mai avem linişte. Undele radio, imaginea au detronat Cartea. Sîntem mai sprinţari, eterici şi volatili. Fără siguranţa literei tipărite, fără minunatul popas dintre rînduri, ne zbenguim asemeni păpădiilor. După secole de comunicare liniară, „evanghelică“, am descoperit pălăvrăgeala în direct, viziunea multidimensională. Fiinţe elementare, n-am rezistat prea mult aventurii scrisului şi am revenit la icon, la cultura grafică a peşterii. Vrem tot timpul imagini, nu mai avem răbdare să ne imaginăm. Bun şi rău sînt două categorii majore ale religiei, ale eticii şi, în ultimă instanţă, ale gastronomiei. Poţi să spui despre o carte că este bună precum un sos ori că a adus răul pe pămînt? Sau dacă vei citi mai multe cărţi, vei deveni, indubitabil, mai bun? Colecţia unei edituri, interbelice, româneşti chiar aşa se numea: „Cartea bună“. De ce s-o fi gîndit acel editor că o carte nu poate fi decît bună? De ce nu „preabună“ sau „rea“ şi, asemeni fetelor din acelaşi segment moral, să ajungă numai unde vrea ea? Spunem, de obicei, că o carte este bună atunci cînd, în urma lecturii, aceasta ne-a plăcut în mod deosebit, fiind astfel meşteşugită, încît, ori de cîte ori avem prilejul, o recomandăm cu încredere şi altora. Dar în acest caz, ar putea spune cineva, n-avem a face decît cu o satisfacţie intelectuală, cu o emoţie estetică. Nicidecum cu acea bunătate ocrotitoare în ipostaza pneumatică a divinităţii sau bunătatea comunicativă a părintelui către fiul său Teodosie. Să fie de ajuns conţinutul pentru a atribui, în chip miraculos, cărţii, o însuşire mai curînd omenească? Sau numele autorului? Sau frumuseţea copertelor? Sau, pur şi simplu, cartea, în totalitatea ei, degajă acea siguranţă şi stabilitate metafizică, acea graţie împăciuitoare ce ni se oferă în clipele de bucurie, dar şi în momente de maximă