Într-un volum colectiv recent apărut, unul dintre autori, după ce denunţă în mod legitim o mulţime de imposturi academice, ca de pildă plagiate, se exprimă iritat şi împotriva unui alt gen de delicte intelectuale. Omul e supărat rău pe anumite „grupuri restrînse de intelectuali (afirmaţi mai mult ca epigoni, traducători a ceva care de peste 2000 de ani se tot tălmăceşte, care sînt gata să se mînie cumplit dacă scrii cumva nefiinţă legat şi nu cu liniuţă, care prezidează comisii, comiţii şi comitete.)...“ Articolul, intitulat „Intelectualii publici din România şi libidoul puterii“, se află în volumul Idolii forului, Editura Corint, 2010, coordonat de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, p.173.
Cine a scris rîndurile de mai sus? Nu un şofer, nici un „inginer“, nici un ministru (actual sau fost) şi nici măcar vreun jurnalist decerebrat. L-a scris dl Lucian Năstasă Kovacs, un distins istoric, de la Institutul de istorie al Academiei din Cluj! Suprinzător, nu? Într-adevăr, din partea sa, m-aş fi aşteptat ca, oricît de supărat (pe drept sau pe nedrept) ar fi fost pe adversarul rămas anonim, să fi spus ceva de acest tip: „da, omul e detestabil prin purtări, prin pedanteria cu care prescrie ortografierea nefiinţei; poate e chiar lipsit de originalitate, dar măcar atît: îl respect pentru că a tradus ceva ce se tot traduce de 2000 de ani“! Ceva? Da, poate vreun presocratic, acolo, poate Platon, sau Aristotel, poate Augustin... ceva! Dar pentru dl Năstasă, a răstraduce acest ceva e incriminant, e cam de ruşine. Judecată de istoric? Nu, ci este judecata cuiva pentru care cultura clasică, cu tot ceea ce ea reprezenta cîndva, pare că a devenit un moft.
DE ACELASI AUTOR Un intelectual trebuie să apere o cauză Trebuie să acceptăm orice? "Opţiunea secundă” Un intelectual trebuie să apere o cauză
Ca să fie limpede cum stau de fapt lucrurile, dau un exemplu: în Fr
