Am învățat să merg pe o bicicletă cu roți ajutătoare. Cînd am început să-mi mențin echilibrul, ele au dispărut. Cu prețul unor julituri la picioare, am reușit să devin biciclistă, să ies pe trotuarul din fața casei și să fac ture pînă se întuneca de-a binelea. Cred că de pe atunci mă concentram să merg cît mai bine, din moment ce-mi intrase în cap că e unul dintre puținele lucruri pe care n-o să le mai uit niciodată. Și exact așa a fost...

Trebuie să recunosc că n-am mai condus o bicicletă adevărată de foarte mult timp. Am mai pedalat pe cele din sălile de sport care nu se mișcă nici un centimetru, deci nu se pune. Dar, cîndva, în copilărie, am avut un Pegas al meu, roșu, cumpărat după ce am strîns într-o pungă de pastic toți banii necesari. N-a fost ușor, mi-a luat mult timp. O dată la două-trei seri făceam monetarul. Și vizite dese la magazinul Moto-Velo-Sport din oraș. Stabilisem toate detaliile, modelul, culoarea, doar că mai aveam nevoie de răbdare.

La sfîrșitul primăverii tata mi-a dat suma care-mi lipsea, și Pegasul roșu, prietenul meu îndelung contemplat în vitrină, a venit cu mine acasă. A urmat cea mai frumoasă vacanță de vară. Nu ne-am despărțit nici măcar o zi. Pluteam pe deasupra străzilor, puteam ajunge în scurt timp la orice întîlnire. Cine mai era ca mine?

Nea Semen, un om care lucra de vreo două săptămîni la fațada casei noastre, știa și el foarte bine ce legătură strînsă e între mine și Pegasul roșu. Cu toate astea, într-o după-amiază, cînd m-a rugat să i-l împrumut să tragă o fugă la magazin să mai cumpere niște materiale, n-am putut să-l refuz. Trebuie să vă imaginați personajul: un om micuț, sub 1,60 m, slăbănog și cu o față tristă, plîngăcioasă. I-am dat bicicleta cu strîngere de inimă. Apoi, am așteptat să se întoarcă. Spre seară a venit. Cu capul în pămînt, mai plîngăcios decît plecase. Pegasul meu fusese proptit de zidul r