Fântâna din islaz a devenit loc de pelerinaj pentru localnici. Oamenii consideră că apa care iese la suprafaţă tocmai din măruntaiele pământului are proprietăţi tămăduitoare.

Ploaia trecuse. Norii se răsfiraseră, undeva, la orizont. Câteva bătrânele se descălţaseră şi porni, călcând apăsat, pe iarba deasă şi îmbibată în apă. „Ehe, aşa am copilărit, aşa am trăit toată viaţa. Am bătut islazul ăsta în lung şi în lat”, ne spuse tanti Maria, strângând într-o mână un buchet de flori, iar în cealaltă legănând sandalele de sărbătoare. Oamenii mergeau grupuri-grupuri spre izvorul de pe păşune, acolo unde, din străfundul pământului, mânată parcă de o forţă nevăzută, năvăleşte afară o vână de apă rece şi limpede. După ce se încălzeşte un pic în jgheaburile din beton, unde de obicei vin să se adape vitele, şuvoiul o apucă spre pârâul satului, contopindu-se cu acesta.

Firul de apă este vegheat în permanenţă de Dumnezeu

S-au învăţat localnicii să vină pe islaz să ia apă şi pentru treburile gospodăreşti. O consumă mai abitir ca pe cea minerală cumpărată din magazine. Unii zic că ar avea proprietăţi curative. A devenit insula de viaţă din mijlocul islazului un loc de pelerinaj. S-a împământenit obiceiul ca toată suflarea satului, în frunte cu preoţii şi primarul Marinel Angelescu, să vină aici pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu fiindcă îi apără de rele, dar şi pentru rodnicie. „De când a fost amenajat izvorul, parcă suntem feriţi de necazuri. Nu ni se mai îmbolnăvesc vitele, iar păşunea este mai grasă”, spune edilul de la Mogoşani. Anul acesta, pentru a creştiniza şi mai mult locul, învăţătoarea Aurica Stancu, fiică a satului, a hotărât să înalţe aici o troiţă. Firul de apă este astfel vegheat în permanenţă de Dumnezeu, iar cei care ajung aici, în liniştea apăsătoare a câmpului, să se poată ruga şi să poată aprinde o lumânare. Localnicii au luat gestul dăscăliţei