Acum trei ani, pe cînd postul dlui Dan Diaconescu funcţiona într-o garsonieră dintr-un bloc cu bulină roşie, am publicat următorul text într-un cotidian central: „Există două feluri de telespectatori – cei care se uită la OTV şi cei care nu recunosc.”
Din punctul meu de vedere, OTV este cel mai interesant produs media de pe piaţa televizuală. Şi totuşi, despre OTV se scrie puţin şi într-un singur fel. De la bun început, s-a stabilit că OTV e o televiziune de prost gust: televiziunea-tabloid, televiziunea care spală infractori şi cadavre, televiziunea scandalurilor, televiziunea mahalalei, televiziunea puşcăriei, televiziunea conspiraţioniştilor etc. Ca atare, oricine spune că îi place sau, măcar, că se uită la OTV e un om de prost gust. Ca şi manelele – gen pe care OTV nu-l ocoleşte deloc – televiziunea dlui Dan Diaconescu a ajuns ceva ce multă lume respinge la nivel discursiv, dar degustă în ascuns.
OTV are mare succes. După raportul cost-rezultat, cred că e de departe cea mai eficientă televiziune din România. Afişînd sărăcia de mijloace şi modestia integrală, OTV a atins cote de audienţă cu mult peste televiziuni cu pretenţii şi ştaif, punînd împreună toate trăsăturile mahalalei amărîte.
OTV e un produs dionisiac. Se consumă noaptea, eventual cu lumina stinsă, cînd omul e în cea mai intimă stare cu putinţă înainte de a se deda somnului în propriile aşternuturi. Pe ecran, sufletul României profunde de azi se exhibă extatic. Astfel, OTV se adresează unui cotlon neatins de nimeni altcineva. Nu mi-e clar dacă totul e rezultatul unui calcul cinic, dar briliant de marketing sau pur şi simplu cei care fac OTV aşa sînt şi nu pot face altfel. OTV comunică direct cu visceralul noroios, cu nivelul cel mai de jos al omului dar care, mă grăbesc să o spun, e la fel de legitim în ordine umană precum este şi cel mai înalt şi nobil palier. OTV satisface acel ad
