Tate Modern Art din Londra a ştiut mereu să provoace publicul, să propună teme actuale, cu miză politică. Expoziţia (deschisă recent) cu titlul Voyeurism, Surveillance & the Camera pune problema calităţii artistice a fotografiilor reprezentînd accidente, incendii, cadavre, sex implicit sau explicit etc. Fotografii de Brassaï, Henri Cartier-Bresson, Nan Goldin, Helmut Newton, Robert Frank etc. „concurează” cu imagini de amatori sau cu fotografii luate în mod aleator de camere de supraveghere. Imaginile intră în dialog, polemizează, stîrnesc pasiuni şi atitudini. Cît de mult mai contează artistul într-o epocă în care aparatele de fotografiat au ajuns accesibile oricui? Ce ne mai spun fotografiile cînd totul a fost deja scanat şi fotografiat? Care sînt consecinţele etice ale folosirii, la scară largă, a camerelor de supraveghere video? Care sînt limitele tolerabile ale fotografierii clandestine şi cît de etic este să expunem aceste imagini? Şi-uite aşa ajungem la Kohei Yoshiyuki şi la seria lui intitulată The Park, în care documentează comportamente voaioriste (şi exhibiţioniste) în spaţii parcuri. Fotografiile au fost realizate la începutul anilor 70. Era o perioadă în care Tokyo era atît de aglomerat, atît de suprapopulat, încît oamenii căutau intimidate… în spaţii publice. Spre bucuria voaioriştilor, care profitau din plin de scenele de sex din tufişuri, de sub poduri, de pe bănci etc. Kohei Yoshiyuki a urmărit o perspectivă sociologică, documentară a fenomenului, însă escapadele nocturne i-au produs şi revelaţii artistice. „Ca să-i pot fotografia pe voaiori, trebuia să mă dau drept unul de-al lor. Mă purtam ca ei, făceam astfel încît să pară că am acelaşi interes; însă eram echipat cu un aparat mic de fotografiat. Intenţia mea era să fotografiez ce se întîmplă în parcuri, aşa că nu eram chiar un voaior autentic, ca ei. Dar cred, pînă la urmă, că fotografierea e