● Povestea jucăriilor 3 / Toy Story 3 (SUA, 2010), de Lee Unkrich.

Minunatul film de animaţie Toy Story 3 începe cu o mare scenă de acţiune care (după cum descoperim ulterior) nu se desfăşoară altundeva decît în mintea unui copil. Personaje – jucăriile lui preferate, pe care imaginaţia copilului le distribuie într-un scenariu delirant: începe ca un western, cu şeriful Woody (un favorit de-al lui, după cum ştim din Toy Story 1 şi 2) încercînd să oprească un tren înaintea unei prăpăstii, dar apoi apare şi cosmonautul Buzz (un alt favorit) şi amîndoi sînt luaţi prin surprindere de un purceluş-puşculiţă căruia i se zice „maleficul doctor Cotletdeporc“ şi care, din naveta lui, apasă pe un buton inscripţionat cu comanda „moarte prin maimuţe“. „Moarte prin maimuţe“? Delirant şi totodată plauzibil – ca scenariu urzit din mers de mintea unui copil care se joacă. După cum ştim din seriile precedente, jucăriile prind viaţă nu doar în imaginaţia copilului, ci şi atunci cînd acesta nu se uită la ele. Numai că nu-l pot lăsa să afle: e paradoxul condiţiei de jucărie că nicicînd nu trăieşte mai intens decît atunci cînd face pe moarta sau pe mortul în mîinile unui copil care se joacă. Un paradox în ultimă instanţă tragic, căci păstrarea secretului presupune şi asumarea stoică a perspectivei de a ajunge la groapa de gunoi atunci cînd te strici sau atunci cînd copilul creşte mare. Sigur că există şi alte soluţii – de exemplu, expedierea ta în pod, pînă la venirea pe lume a copiilor copilului de care aparţii, sau expedierea la o grădiniţă, unde cererea pentru „din ăştia ca tine“ n-are de ce să scadă vreodată – dar, după cum se înţelegea deja din Toy Story 2 (1999), trăieşti cu tic-tacul ăsta în urechi. În Toy Story 3, tic-tacul a devenit asurzitor: stăpînul lui Woody şi al lui Buzz a făcut 17 ani. Sigur că realizatorii filmului nu urmăresc să-şi traumatizeze spectatorii: ei ge