Vă scriu de la 20 de kilometri de graniţă, dintr-un orăşel unguresc. Aici, o mână de oameni au pus pe roate afaceri de familie ca la carte bazate pe turism. Reţeta lor e simplă. Izvoare termale transformate în bază acvatică şi un mic castel medieval. Pe lângă sunt pensiuni cochete şi ieftine, mâncare pentru toate gusturile la preţuri modice şi, nu în ultimul rând, zâmbete şi bun simţ oriunde întorci privirea.
Vecinii de apartament sunt două familii de constănţeni. Oamenii au lăsat litoralul şi au bătut două zile pe drum, cu copii mici, ca să ajungă aici. Adică să ai marea la doi paşi şi să vii la plajă pe iarbă la unguri?
Imediat am înţeles şi de ce. Lipsea „savoarea" turistică tipic românească. Fără manele, fără ţigăneală la terase, fără tuciurii care urlă să vândă porumb fiert sau gogoşi, fără cluburi deschise până dimineaţă. Şi, evident, fără şmecheraşi care umblă numai la furat.
În schimb, primeşti linişte, spectacole tradiţionale în stradă sau concerte de jazz în curtea micului castel din localitate. A, şi să nu uit: un excelent gulaş de la el de-acasă.
Acum, vă las. Pentru câteva zile am să-mi îndeplinesc un vis mai vechi: să ies la plimbare cu bicicleta pe înserat. Nu de alta dar e păcat să nu testez pista pentru ciclişti.
Aştept asta la Iaşi cam de un an, de când o armată de "specialişti" din primărie a primit bani de la UE ca să facă o pistă similară. Doar că, ai noştri n-au găsit încă secretul succesului pe care cei din Gyula l-au descoperit de mult.
