Tot scriind despre taximetrişti/taximetriste, mi-am amintit că am revăzut la TIFF, anul acesta, un film de pe vremea lui Ceauşescu despre care rămăsesem cu amintiri… nestresante: Angela merge mai departe (regia Lucian Bratu, scenariul Eva Sîrbu, 1981). Ţineam minte că era puţin altfel decît majoritatea producţiilor de pe vremea aceea: mai puţin propagandistic, uşor feminist şi avînd în rolul principal o actriţă specială – pe Dorina Lazăr.
De altfel, numele filmului a devenit, demult, un soi de sintagmă comună: numai căutîndu-l pe Internet am dat de… diverse Angele celebre incorporate în structura lui: „Angela (Marinescu) NU merge mai departe. Ediţia 111 a Pc (Poeticilor cotidianului) anulată“ (rocultura.ro); „Angela (Gheorghiu) merge mai departe.“ (adevarul.ro, 2 octombrie 2007); „Angela Similea merge mai departe.“ (calinhera.blogspot.com, 27 iunie 2010). Mesajul titlului e evident, iar numele Angela – foarte potrivit. Nu neapărat datorită etimologiei sale (angelos – mesager, apoi înger), ci sonorităţii: e un nume uzual, dar parcă nu dintre cele mai obişnuite…
Aşa cum se conturează şi personajul taximetristei interpretate de Dorina Lazăr. Angela e o femeie simplă, dar, totuşi, peste medie: datorită meseriei ei, prin care are de-a face, zilnic, cu oameni diferiţi, şi a propriei experienţe de viaţă (e divorţată de un soţ alcoolic), taximetrista vede dincolo de imediatul lucrurilor. E cinică, dar nu mizantroapă: la o adică, scoate oamenii din necaz (o salvează pe tînăra naivă din provincie, care e gata să fie violată, şi o ajută să-şi găsească un rost). E frumoasă, dar nu în stilul sexy chiar al filmelor româneşti ale epocii (în genul, habar n-am, Violeta Andrei sau Vasilica Tastaman). E frumoasă pe linia ironic-înţeleaptă, dacă se poate spune aşa: se uită la viaţă cu un soi de rîs amar, dar nu acrit.
Îmi plac scenele de noapte din apartamentul Angel
