– Asta nu mai e antropologie, nici nu vreau să mai aud! – se răsti colegul meu de comisie şi trînti dosarul din faţa lui cît colo. După care o trînti şi pe candidată.
– Da’ şi asta există, nu? – am dat eu să intervin.
– Ce să existe!? – s-a înfuriat şi mai tare domnul cu pricina. Ştiinţele sociale se ocupă cu realitatea socială, în care trăim cu toţii, pe care o poţi vedea, o poţi auzi şi deci o poţi investiga. Cu „virtualul“ ăsta, ce să vezi şi ce să auzi? Ce realitate e asta? Cum să cercetezi aşa ceva? După care iar a luat teza fetei de pe birou şi a trîntit-o la loc pe masă:
– Ia să mă mai lase cu prostiile astea, n-au decît să se joace acasă cît vor cu Internetul lor, la mine să nu vină cu aşa-zise subiecte de-astea, că nu ţine!
Nu au trecut două zile şi m-am confruntat cu un coleg de-al meu de data asta, întors de la un doctorat din străinătate. Cunoşteam atît candidatul, cît şi comisia, aşa că s-a înfipt direct în mine:
– Ascultă, ia spune-mi şi mie, ce fac ăia acolo tu numeşti antropologie?
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertul
– Da, bineînţeles, dar de ce? – m-am mirat eu, presimţind tot ce se poate mai rău.
– Păi ce mă interesează pe mine ce fac nu ştiu ce săteni cu vinul lor de pe nu ştiu ce colină pierdută din Italia? De cînd e asta ştiinţă? – s-a revoltat colegul meu, aşa, mai în glumă, ca între prieteni.
– Pentru italieni poveştile astea de branduri locale nu sînt chiar de joacă... Apoi, nu despre vin era vorba, ci despre identitatea locală construită în jurul lui. Iar asta ne interesează pe toţi.
– Te-ai prostit şi tu!... – a conchis colegul meu şi, ca să revenim la lucruri serioase, m-a invitat la o bere.
În numărul anterior al Dilemei noastre săptămînale, o doamnă profesoară (re)aduce în discuţie