Orice cronicar literar cât de cât perseverent ajunge la un moment dat, fie el optimist din fire sau nu, oricât şi-ar iubi meseria, să resimtă o anumită uzură, să se lase agasat de o rutină pe care nici cei mai inventivi nu reuşesc să o dilueze întru totul.

Dar şi asta face parte, să acceptăm, din regulile jocului. Tocmai de aceea, obosit de atâtea şi atâtea cărţi citite din obligaţie, permanent la pândă, cu atenţia mereu încordată şi creionul nelipsit din mână, trecând de la un volum pentru a se îndrepta, grăbit, către următorul, foiletonistul riscă să îşi piardă, dacă nu-şi ia doza terapeutică de aer oxigenat, bucuria de a citi, devenind, ceea ce e mai grav, imun la frumuseţea (da, frumuseţea!) unor pagini care se cer degustate cu pricepere, dar şi cu o oarecare nonşalanţă pe care nu întotdeauna bietul de el şi-o permite.

Când vine vorba despre critica literară, demers socotit cu obtuzitate de unii drept parazit, situat cumva în afara artei literare, lucrurile se complică. Cum să cauţi, se întreabă mulţi, farmecul unor pagini speculative, care-şi găsesc menirea în a comenta un text de prima mână? Şi totuşi, chiar şi în acest vitregit palier al creaţiei, există cărţi convingătoare, bine conduse, există cărţi corecte, folositoare, care, slavă Domnului, de obicei se uită după o vreme, altele care apasă, cărţi ce te lasă indiferent, dar îţi consumă energia şi timpul, în fine, există cărţi la care ai vrea să revii, de care te laşi furat şi pe care le citeşti fără a mai fi frustrat de inconvenientul conştiinciozităţii sterile care îţi impune lectura lor. Există, aşadar, cărţi care-ţi dau puterea de a merge mai departe. Drept e că acestea sunt mai rare, însă atunci când dai peste ele satisfacţia este cu atât mai liniştitoare.

Ca unul care scriu frecvent de ceva vreme despre volumele de critică literară sau eseu, domeniu uneori arid, în care mulţi autori