Nu există prea multe locuri în Bucureşti în care te poţi simţi în acelaşi timp singur şi bine: cafenelele şi berăriile din centrul vechi sînt atît de bine populate încît la orice oră te-ai duce, sigur dai peste cineva cunoscut. În plus, muzica zgomotoasă şi vacarmul străzii te împiedică să citeşti. În cele cîteva localuri mai puţin umblate de pe lîngă Universitate, singurătatea este de-a dreptul angoasantă. Refugiile adevărate – cele care oferă adăpost, plăcere şi linişte – sînt, din păcate, mult prea puţine. Pe strada Ion Călin, undeva după intersecţia cu Mihai Eminescu, s-a deschis o ceainărie care are toate şansele să se transforme într-un refugiu urban discret şi preţios.

O casă construită la începuturile secolului XX, cu acoperiş de ţiglă, căpriori din lemn, stucaturi pe zidurile exterioare şi marchiză. În curtea mică, nişte mese şi vegetaţie abundentă. Aromele intense de ceai şi mirodenii te întîmpină din pragul uşii. Culorile calde şi lumina difuză din interior rimează cu aburii misterioşi de licori orientale.

Cei care încă mai cred că ceaiul e doar apă fiartă cu ierburi vor găsi aici toate dovezile ignoranţei lor: în meniuri sînt trecute zeci de reţete diferite, cu genuri, specii şi dozaje. Cunoscătorii se vor simţi la ei acasă, pentru că nu cred că din „cartea de bucate“ (sau din cămară) lipseşte vreun ingredient esenţial.

„Calea ceaiului“

Ceremonia ceaiului nu s-a inventat în acest Tea House, dar se pare că cei de-aici au deprins destul de bine regulile de preparare ale unei licori de calitate. Cartea ceaiului a lui Akakura Kakuzo pare să fi intrat în bibliografia de bază. De altfel, chiar şi site-ul o recomandă... „Cartea descrie istoria ceremoniei ceaiului, influenţele ei asupra artei, dar şi asupra stilului de viaţă asiatic, în general, şi japonez, în special“. Născută în China, arta ceaiului a atins perfecţiunea abia