„Trei-trei de început, e tare, ai şi noroc, kir Vasilakis“, se bucură, ipocrit, Ilie. E plăcut, seara, la cafeneaua lui Vanghelis. Zăduful de peste zi se molcomeşte, e relativ linişte, vreme tocmai bună pentru o tablă cinstită, sănătoasă, tihnită, lîngă un pahar de ţuică. Pe uliţa micului sat din Zakynthos mai trec doar cîteva englezoaice între două vîrste, venind de la plajă. Toate sînt roşii ca racul. „Stau la soare ca disperatele, normal că se prăjesc repede“, i-a explicat odată Vasilakis lui Ilie. Cei doi amici sînt pensionari. Grecul e din Atena, românul e din Iaşi (el a adus şi ţuica). S-au cunoscut acum vreo cinci ani, cînd Ilie a venit prima oară în concediu pe insulă. Vasilakis fugea vara din Atena, conform obiceiului oricărui grec care se respectă. Era văduv de nişte ani buni, iar copiii erau fiecare la casa lui.

I-a apropiat amorul pasional pentru tavli. Jucau deschis. „Nici un şase-cinci nu e fuga-n Egipt“ era deviza lor. În plus, amîndoi fuseseră contabili de meserie. Mai erau şi de-un leat. Se înţelegeau perfect, într-o franco-englezească aproximativă. Ilie îşi permitea cîte două săptămîni pe an la o pensiune din sat. Avea o pensie bunicică, de vreo 20 de milioane. Puneau de-o parte, şi el şi nevastă-sa, cîte 3-4 milioane pe lună şi reuşeau să strîngă într-un an cam 600 de euro cu care să plece în Zakynthos, într-un concediu modest, de pensionari. Bun an a fost 2005, cînd s-au cunoscut. Erau mai tineri. În plus, economiile lumii mergeau din plin. Ieşenii, în primul lor an de pensie, mîncau în fiecare seară la Vanghelis, la cîrciumă. Cîte un calamar sau o caracatiţă la grătar, asta luau. Plus un uzo, la final, pentru digestie. Prin 2008, a rămas doar băutura. De mîncat, mîncau ceva gătit în casă, din ce cumpărau de la micul aprozar din sat. În paralel, tabieturile de seară ale lui Vasilakis evoluaseră cam la fel. Pe vremea aia, îi înjurau amîn