De cîteva veri încoace, observ că am parte de tot soiul de exerciţii de (occidentală) gîndire pozitivă, de-a dreptul stupefiante pentru ciorano-caragialianul din mine, filoxerat de catastrofism, scepticism agresiv şi zeflemea suicidară.
Mai întîi au fost dragii noştri fini, Oana şi Floricel (ştiinţe politice, medicină) stabiliţi de zece ani în State, şi care, după varii şicane birocratice, s-au aranjat cum se cuvine, cu bani destui, recunoaşterea diplomelor valahe, casă zdravană, doi copii minunaţi, teze doctorale, publicaţii la Routledge, alintări administrative, vacanţe mirifice, ajutat din plin rudele rămase acasă... Tot tacîmul. Ei ne-au zdruncinat serios convingerea că de România se alege sistematic praful, amintindu-ne că, în cei zece ani ai lor de absenţă, au dispărut dughenele ce sufocau trotuarele, cîinii vagabonzi, munţii de gunoaie dintre blocuri, aurolacii din scările blocurilor, spectrul vadimist şi spaima mineriadelor, în vreme ce tot mai mulţi colegi de-ai lor îşi făceau nume, firme şi chiar averi în Apus, tot mai multe vedete rock vin pe Dîmboviţa ca acasă, lumea românească şi-a redobîndit, de bine, de rău, proprietăţile, clasa de mijloc înfloreşte cu sau fără fiţe, odată cu publicaţiile glamour, filozofia vestimentară, financiară, eco-gastronomică... Ba chiar tu, reacţionarul Dan C., uite că ai trecut de la epistolă la e-mail, de la telefonul fix la mobil, de la buzunarul vanitos la carduri, de la cămăruţa de bloc la dealul cu mesteceni vîlceni, de la vacanţa prahoveană la cea lisboetă, florentină ş.a.m.d.
Booon – am încasat castana şi am ricanat cu fiere, neputincios la replică!
Pe urmă, a venit valul apusenilor, adică al prietenilor francezi din Lille, pe care ni i-am făcut graţie lui Mitterrand în primele luni ale lui 1990, cînd cu acţiunea „Offrez un livre à un ami Roumain“. Orice daco-get putea cere orbeşte unui francez o
