Cine a frecventat în ultimii ani spitalele româneşti a aflat, pe propria piele, ce a ajuns, azi, în România, vocaţia de medic. Lucrurile devin şi mai clare dacă, fatalmente, ai o experienţă de insider în această zonă, o zonă suficient de închisă în ea însăşi încît să nu-i poţi dovedi cinismul, indiferenţa, pierderea acelui amănunt care făcea diferenţa faţă de orice altă meserie – „vocaţia îngrijirii“, cum o numeşte Ion Vianu în ultima sa carte. Cine poate şti cînd s-a petrecut această pierdere? Nu e vorba, în primă instanţă, nici de incompetenţă, nici de corupţie, nici (măcar) de marea dezertare care tocmai se produce, o omenească fugă pentru salvarea personală. E vorba doar de rarefierea, pînă la dispariţie, a vocaţiei (e drept, apostolice) pe care un om trebuie s-o aibă ca să se dedice acestei profesiuni, vocaţie cultivată, în vremuri mai bune, din generaţie-n generaţie ca un talent de-a dreptul magic. Să poţi înţelege felul în care diferitele sisteme organice o iau razna, să corelezi obiectivul teoriei cu intens-subiectivul fiecărui caz, să intervii în funcţionarea maşinăriei umane (care eşti şi tu însuţi), să vindeci, să alini – iată, pe scurt, atributele noului Prospero care ar trebui să fie orice medic de vocaţie.

În vremuri aberante, cum sînt ale noastre, nerecunoaşterea, ingratitudinea, dispreţul cu care cei mai mulţi dintre medici sînt trataţi au acţionat exact la rădăcina acestei vocaţii vitale, cît o mai fi rămas din ea. Acest lucru nu s-ar fi întîmplat, poate, dacă ar fi existat o continuitate firească între generaţii, o recunoaştere normală, pe criterii profesionale, în interiorul breslei, o înţelegere generală a importanţei acesteia pentru sănătatea (nu doar fizică) a unei societăţi. Lucrurile n-au stat aşa însă, nici în acest domeniu. Comunismul a fracturat şi această zonă în care impostorii erau altădată, prin forţa lucrurilor, marginalizaţ