Locuitorii de pe strada principală a unei comune din Oltenia s-au trezit, într-o dimineaţă, că au nişte platani în faţa caselor. Principala arteră de comunicaţie a comunei era străjuită, de-o parte şi de cealaltă, de arbori exotici proaspăt plantaţi. Năvalnică, de nestăpînit, viaţa a dat buzna peste localitatea cu oameni trişti, arşi de soare. Ce frumos… Ce atmosferă de poveste… Ce idee de geniu – să îmbunătăţeşti starea de spirit a locuitorilor, dînd o tuşă de optimism unei aşezări prăfuite. E drept, drumul care se va bucura de umbra binefăcătoare a platanilor e plin de gropi. E vraişte. E distrus. Dar cîrcoteala veşnic nemulţumiţilor e sortită pieirii, de astă dată. Ce mai contează o dantură distrusă, dacă porţi pe cap o pălărie superbă? Trebuie să fii foarte rău intenţionat, ca să mai poţi cleveti, mă rog, vitupera ceva la adresa acestui gest estetic, cu profunzimi poetice. Cînd vor creşte, peste 40-50 de ani, arborii aceştia vor fi străjuit paşii unor copii şi vor fi ţinut răcoare poveştilor de dragoste ale unor adolescenţi care au devenit poeţi, scriitori, dramaturgi, cu toţii ducînd în lume cîte o părticică din universul minunatei copilării petrecute sub platani. Drumul găurit, care rupea maşinile, va fi repede uitat, aruncat într-un colţ întunecat al memoriei, ca element cu totul nerelevant pentru farmecul poveştii.

O domnişoară reporter o întreabă pe o locuitoare a comunei, o femeie între două vîrste, ce părere are despre platanii care au apărut pe strada principală. Figura intervievatei se luminează ca o dimineaţă de sfîrşit de mai. În primul moment, cuvintele compatrioatei te năucesc. Pe urmă, te liniştesc, aşezîndu-te la umbra copacilor seculari ai spiritului nostru naţional. Întrebată ce părere are despre plantarea unor arbori exotici pe marginea unui drum distrus, femeia spune aşa: „Să ştiţi că nu numai lucrurile astea… materialul… contează în