După multe ezitări, ţările din zona euro au promis să ajute Grecia. Guvernele s-au pus de acord să contribuie fiecare cu nişte sume, ca împrumuturi către Grecia – un total de 80 de miliarde. Împrumutul a venit la pachet cu nişte condiţii dure de tăiere a cheltuielilor. Ceea ce nu i-a calmat pe criticii ideii în sine de-a ajuta Grecia, dar anunţul a calmat pieţele financiare, zona euro părea că scapă de gripă. Tabloidele germane s-au luat cu altele şi au uitat să-i mai beştelească pe greci. Doar grecii au rămas nervoşi pentru că trebuie să strîngă cureaua şi sînt convinşi că sînt victimele unei conspiraţii a speculanţilor care au fost atît de ticăloşi încît să-i împrumute cu bani anii trecuţi şi acum să se aştepte să-i recupereze. Şi cînd părea că grecii sînt salvaţi şi toată lumea mulţumită, cu excepţia grecilor înşişi, hop, slovacii au zis „pas“ săptămîna trecută.

Cum? După ce abia-abia i-am urnit pe nemţi, tocmai Slovacia să ne facă surpriza? Cum era versul acela de la serbările şcolare? „A privi gîndeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?“ Aliotmanul ar fi aici Europa, zona euro, ce să mai, „toată floarea cea vestită a întregului Apus“, care se pusese de acord să ajute Grecia şi se vede acum încurcată de refuzul Slovaciei.

Povestea cu Slovacia este aşa. A intrat în zona euro la începutul lui 2009. Euro a fost un proiect de care fostul guvern s-a ţinut cu dinţii, care a devenit şi un fel de mîndrie naţională: unde alţii mai cu moţ din Est nu s-au băgat, noi o facem (aici subînţelegeţi dvs. un sîc-sîc deloc mascat către cehi). Cu mari sacrificii, Slovacia a îndeplinit criteriile, Comisia Europeană a dat undă verde intrării, dar cum criza tocmai venise peste Europa, Banca Centrală Europeană a spus ceva de genul: e drept că slovacii îndeplinesc criteriile, dar, în aceste vremuri agitate, inflaţia ar putea să nu fie chiar aşa stabi