A scrie despre moartea unui cîine o să vi se pară, desigur, superficial. Pe lîngă marile probleme ale umanităţii nici nu contează. Însă dispariţia acelui cîine care se întîmpla să-ţi aparţină (cu toţii avem nevoie de apartenenţe, în diferite moduri) şi al cărui nume îl pronunţai de cel puţin 3 ori pe zi şi îţi era le fel de familiar ca cel al străzii unde locuieşti, al parolei de la e-mail, al omului pe care îl iubeşti, îţi poate reaminti cît de fragilă este mica lume pe care încerci să ţi-o confecţionezi şi cum, brusc, prezenţele pot deveni absenţe.

Bonzo nu este un nume de elefant. Este numele unui pechinez, însă nu din aceia enervanţi cu botul turtit, ci unul care era mai degrabă catalogat, pe stradă, drept Spaniel de Tibet, o rasă superioară, mai puţin arogantă, însă înrudită cu ornamentele vii „de budoar” ale împăraţilor Chinei. Şi-a petrecut aproape întreaga viaţă – adică 13 ani şi 3 luni pe Calea Moşilor, iar drumurile lui zilnice se prelungeau la început pînă spre părculeţul din faţa restaurantului Burebista, apoi se rezumau la un tur meschin de bloc. Bonzo se bucura cînd mergea afară, aşa cum ne bucuram noi cînd mergem în vacanţă, fiecare petec de iarbă, copac, baltă reprezentînd pentru el ceea ce pentru noi reprezintă muntele sau marea. Însă Bonzo a fost un cîine care a călătorit la răstimpuri mai departe de trecerea de pietoni spre Mega Image pe care se încadra regulamentar, în lesă. A fost la marea cea adevărata unde nu i-au plăcut nisipul şi căldura, a fost la înmormîntarea lui tata-mare, cu trenul – pentru că n-am avut cui să-l lăsăm, iar în ultima parte a vieţii, ca orice pensionar cu stare, s-a mutat „în provincie”, la Cîmpina. Bonzo nu cerşea la masă, îi plăceau bobiţele lui de cîine, pentru că şi-a dat seama că viaţa poate deveni la un moment dat sintetică şi că nu s-ar fi putut împotrivi mersului lucrurilor. Lui Bonzo nu-i plăcea să rămî