● În iunie 1896, William James, clasicul pragmaticilor, a ţinut la Clubul de Filozofie al Universităţilor Yale şi Brown o conferinţă, intitulată „Voinţa de a crede“, pe care a deschis-o cu o întrebare preluată dintr-o recentă lectură a sa: „Care este diferenţa dintre justificare şi sanctificare?“. Este o întrebare fundamentală în ordinea credinţelor, dar şi pe deplin relevantă astăzi, la noi. În discursul public al politicienilor şi comentatorilor deopotrivă, distincţia dintre justificare şi sanctificare nu mai este, de mult, de rigoare. Noul cod, aiuritor, spune aşa: justifici = adulezi; încerci să înţelegi = susţii necondiţionat. Efectul cel mai nociv al acestui nou cod este că orice demers empatic este anulat. Se admit doar adulaţia sau demolarea. Între amor şi asasinat nu mai e loc pentru nimic altceva. În alt plan, dar cu direct impact asupra confuziei dintre justificare şi sanctificare, sesizez amestecul dintre discursul descriptiv şi discursul explicativ. Tu descrii ceva („Acel om a fost votat masiv de cetăţeni“), iar replica nu este aproape niciodată pe acelaşi palier, al descripţiei, ci se duce imediat în explicaţie („Pentru că…“).
Asemenea fracturi logice în dialog sînt deja fireşti. Nu doar că nimeni nu simte un inconfort cînd este expus acestui gen de clivaj, dar, pur şi simplu, nimeni nu mai bagă de seamă că este un clivaj. În general, se tot dă vina pe participanţii la spectacolul jalnic al politicii noastre televizate continuu. Dar spectatorii nici nu aşteaptă altceva de la ei. Încercarea unui discurs raţional trece neobservată. Mînuirea fină a dilemei sau nuanţa favorabilă ori nefavorabilă nu se mai văd deloc. Nu mai există justificări, există doar sanctificări. Nu mai există întrebări, există doar demolări.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pace
● Într-o zi, acum multă vreme
