A trebuit să treacă destulă vreme pînă ce, în conştiinţa publică, şi-a făcut loc ideea că, dincolo de feluritele edificii şi bunuri materiale de patrimoniu, care se cer conservate şi ocrotite, comunităţile mai au de apărat şi altceva: este vorba de întregul tezaur de tradiţii, obiceiuri, meşteşuguri, producţii orale, mituri, modalităţi specifice de a practica o anumită îndeletnicire, în general – de realităţile culturale proprii unei anumite arii geografice sau etnice, dintre care multe cu caracter de unicitate, lipsite însă de suport material. Toate acestea, reunite sub denumirea generică de patrimoniu cultural imaterial, au intrat în atenţia şi preocupările UNESCO, care a înfiinţat chiar un Birou destinat să gestioneze problemele proprii domeniului, cu sediul la Brescia. Mai mult decît atît, au fost constituite şi organisme zonale, menite să identifice şi să facă tot ce este posibil pentru prezervarea bunurilor culturale de această factură, dintre care unele se constituie în veritabile branduri de ţară.
Un astfel de Birou zonal, avînd ca obiect realităţile sud-estului european, îşi are sediul la Sofia şi gestionează manifestările, întîlnirile specialiştilor şi, desigur, analiza dosarelor menite să înscrie, între bunurile culturale imateriale ce se cer ocrotite, anumite „producţii“ provenind din diverse ţări ale acestei părţi a Bătrînului continent. Chiar anul acesta România a găzduit, în judeţul Vîlcea (cunoscut pentru inspirata gestionare a conservării şi valorificării tradiţiilor), o sesiune, cea de-a patra, a experţilor sud-est europeni în domeniu. A fost un bun prilej de evaluare a stadiului în care se află azi identificarea şi conservarea patrimoniului cultural imaterial.
DE ACELASI AUTOR Despre unele locuri (oarecum) de veci Pînză de sac peste oasele ctitorului
Am aflat cu acel prilej că România are deja omologate două astfel de produs