Istoria rece
Istoriografia, ca „ştiinţă umană“, stabileşte faptele trecutului. Pentru aceasta, breasla istoricilor se foloseşte de studiul şi critica izvoarelor. Conştiinţa colectivă a naţiunilor a atribuit, de-a lungul timpului, diferite semnificaţii morale şi juridice unora dintre aceste fapte. Cele care rămîn în dezbatere pornesc de la greşeli grave, delicte, crime, fraude, contravenţii. Toate aceste calificări depind însă de aderenţa noastră la anumite principii etice sau metafizice, la valori sociale sau antropologice. Istoricul judecă actele din trecut în funcţie de o axiologie care, dincolo de cauzalitatea pur factuală, defineşte conţinutul responsabilităţii morale.
Demersul ştiinţific al istoriografiei impune descrierea faptelor pe care oamenii le-au săvîrşit în societăţi cu date politice şi culturale diferite. Prima problemă a istoricului e raportarea faptelor la o intenţie specifică – legătura fără de care nu există responsabilităţi individuale. Istoricul se confruntă în mod constant cu necesitatea de a descrie, de a califica şi de a judeca alteritatea. Pentru conştiinţa colectivă, legitimitatea memoriei poate fi percepută, puţin cîte puţin, tocmai în rezultatul acestei munci de nuanţare a raportului nostru cu trecutul.
Memoria vie
În procesul aproape imperceptibil de transformare a istoriei factuale într-o memorie vie intervine conceptul de „echitate“ (sau „imparţialitate“). Aici se cere echilibrarea rigorii judecăţii morale sau juridice cu exactitatea dovezilor factologice (deci, implicit, cu precizia legăturii cauzale între agent/călău şi pacient/victimă). Normele însă, fie ele legale sau morale, se schimbă de la o epocă la alta; diferă de la o epocă la alta; se modifică în funcţie de condiţia socială. Această observaţie privind relativitatea normelor pune în discuţie orice absolutism moral: nu este oare anacronic să ju