Am văzut Escorialul la începutul anilor ’90, într-o ceţoasă dimineaţă de octombrie. Mă lăsasem condusă de un recent prieten egiptean care făcea o teză la Madrid despre haremurile orientale. Văzuserăm împreună Segovia, Toledo şi Salamanca. Trebuia bifat şi Escorialul, pe care amicul meu îl văzuse deja de multe ori – îi cunoştea cotloanele, intrările secrete în necropolă, pinacoteca celebră. Cînd am ajuns, castelul era îngropat într-o ceaţă lichidă, verzuie. Nu-mi amintesc din dimineaţa aceea de octombrie decît crenelurile gălbui, ordonate pe un nor lăptos-vegetal şi Panteonul Infanţilor din cea de-a şasea cameră a Mănăstirii San Lorenzo. Trecuseră cîteva ore de cînd rătăceam prin Escorial, mi-era foame, aş fi fumat, mă cam plictisisem de explicaţiile subversive ale egipteanului, cînd am intrat în „sexta cámara“. În mijlocul sălii pavate cu marmură gri se afla un fel de stup din plăci albe, dispuse în trepte care urcau pînă spre tavanul ogival ce aproape-i atingea cupa din vîrf. De jur-împrejurul micilor sertare ale stupului, pe care erau gravate numele infanţilor defuncţi, stăteau, în picioare, susţinînd blazoane miniaturale, nişte îngeri feminizaţi, cu părul fluturînd înspre aripile aurii. Pe postamentul fiecărui înger era cîte o literă, iar sertarele mortuare erau împodobite cu coroane împletite din flori de piatră. Am silabisit, fără noimă, numele tombale, încercînd să ascund slăbiciunea extremă, care mă picnise, şi interesul, foarte puţin estetic, pe care mi-l trezea stupul mortuar.

Am încercat aceeaşi senzaţie cînd am citit Politica duplicităţii de Gail Kligman. Imaginea spontană pe care am avut-o în faţa ochilor, încercînd să scriu despre această carte, a fost cea a camerei a şasea de la Escorial. Politica duplicităţii, cu limbajul ei sec şi halucinantele-i concluzii statistic-demografice, conţine o cazuistică de crime private, declanşate în noiembrie