● Interpol, Interpol, Matador, 2010.
Apărută undeva în a doua jumătate a anilor ’90, la New York, cu un an înainte ca urechile unora să fi auzit pentru prima oară de The Strokes, Interpol n-a participat la marele ospăţ al revivalismului garage rock-ului (şi, eventual, nici la apocaliptica invazie a „The“-urilor), acolo unde în capul mesei s-au aşezat Julian Casablancas & Co., pe de o parte, şi Peter Doherty & The Libertines, pe de altă parte. Ascultîndu-le primul album, bîntuitorul şi delicatul Turn on the Bright Lights, venit pe lume în 2002, poţi prinde cumva logica acestui debut întîrziat: trupa lui Paul Banks a rătăcit în întuneric vreme de cinci ani pentru a-şi căuta un limbaj dispus să fetişizeze mai curînd o axă a timpului care ar putea să înceapă cu The Chameleons şi să se oprească undeva în proximitatea unor My Bloody Valentine. Fără doar şi poate, cu un stop reverenţios într-o gară prin care au trecut aproape toate trenurile deceniului pe care ne pregătim să-l închidem, numită Joy Division.
DE ACELASI AUTOR Melodii, melodii Pop tabloid Amintiri din epoca de azi După douăzeci de ani Între timp, newyorkezii au mai produs două opere, Antics şi Our Love to Admire, una mai diferită decît alta (ca să mă rezum la un eufemism), lăsînd în urmă destule semne de întrebare legate de capacitatea grupului de a-şi respecta promisiunile făcute o dată cu albumul de acum opt ani. Reîntorşi la Matador, după o scurtă aventură în compania unui major, Capitol Records, grupul pare a-şi fi regăsit tonul de trupă afiliată ideologiei unui label independent. Pe Interpol, chitara e mai discretă decît pe albumele dinainte, pulsul aproape cardiac al secţiei ritmice, în care basul incredibilului Carlos Dengler – plecat din trupă după încheierea înregistrărilor la acest nou album – şi tobele lui Sam Fogarino îşi asumă rolul de vioara întîi, oferind rama potrivită tonalit