Fără îndoială, rolul cel mai de seamă al teatrului din vechiul regim a fost unul de opoziţie şi rezistenţă. Nici una dintre celelalte arte nu s-a manifestat atît de pregnant şi, aş zice, riscant, cum a făcut-o teatrul, avantajat în acest sens de specificul său, de mijloacele de expresie care-i stau la îndemînă, de masca pe care ştie s-o poarte. De fapt, reprezentanţii regimului îşi dădeau foarte bine seama de subversivitatea acestei măşti, o socoteau parşivă şi pernicioasă şi îşi luau măsuri de apărare; apărare prin supraveghere continuă şi prin intervenţii dure, suflînd şi în iaurt, adică cenzurînd pînă şi cele mai blînde aluzii. Au fost însă destule spectacole care nu se opreau la blînde aluzii, ci puneau în imagine scenică metaforică incisive atacuri la adresa regimului comunist, a realităţilor, a conducătorilor etc. E celebru cazul spectacolului lui Lucian Pintilie cu Revizorul de Gogol. S-a dat o adevărată bătălie între reprezentanţii cenzurii şi realizatorii spectacolului de la „Bulandra“. Au învins, bineînţeles, politrucii, spectacolul fiind interzis, după numai două sau trei reprezentaţii. Dar spiritul contestatar lansat de el a rămas, a prins rădăcini nu numai în conştiinţa artistică a timpului, ci şi în conştiinţa publică. Spectatorii – pătura inteligentă, cultă a publicului – nu se mai mulţumeau nici cu repertoriul impus prin dispoziţii draconice, nici cu viziunile regizorale obediente, care dominau viaţa teatrală. Ei voiau îndrăzneală şi nesupunere, voiau adevărurile cele mari, la care nu aveau acces pe alte căi. Şi marii regizori încercau să le ofere. Am văzut destule spectacole care au reuşit să rostească asemenea adevăruri, chiar dacă de sub masca subversivă a metaforei. Aşa a fost, de pildă, Măsură pentru măsură de Shakespeare, de la Teatrul Giuleşti, în regia lui Dinu Cernescu, în care imaginea dictatorului, a tiranului căpăta dimensiuni monstru