Rîndurile de mai jos reprezintă impresii şi opinii de spectator, de amator sau, mai curînd, de avid consumator de teatru, lipsit de orice veleitate de critic dramatic. Conţin, deci, inerenta doză de subiectivism, de amintiri aburite, de memorie bruiată de trecerea anilor. De altfel, ca să mă menţin tot în sfera preambulului, încă nu m-am hotărît dacă trebuie să mă simt flatată sau frustrată de faptul că, de cîte ori e vorba de o anchetă sau un reportaj privitor la aspecte antediluviene, se apelează şi la memoria mea octogenară, şchiopătîndă. Aştept întrebări despre apariţia primei roţi în Bucureşti sau a primei scîntei de amnar care a declanşat un foc.
Întîmplător, zona artei dramatice mi-a fost familiară şi în comunism, şi înainte, şi după. În timpul studenţiei, duminicile mele aveau un tipar invariabil: dimineaţa – concert la Ateneu, între 3 şi 5 – cinema, seara – teatru. După terminarea facultăţii, am fost angajată la Ministerul Culturii – Direcţia Generală a Editurilor. Muncă anostă, salariu anemic, dar un imens avantaj: o dată pe săptămînă – bilete de teatru gratuite acordate de Direcţia Teatrelor, aflată cu un etaj mai jos. Colegii mei erau mai selectivi, mai precauţi în alegerea pieselor la care cereau bilete, eu, însă, ţineam să văd întreg repertoriul – din curiozitate, din nevoia de a absorbi tot ce înseamnă scenă, decor, interpretare, tot ce-mi oferea o fereastră spre altceva. Înghiţeam, fără discriminare, încît colegii de birou, regretatul italianist Florin Chiriţescu şi talentatul maghiarist Constantin Olaru (olar prefăcut acum şi el în oale şi ulcele) mi-au înmînat o diplomă scrisă pe un formular oficial pentru „masochismul participării la toate producţiile teatrale“.
Gustam clipele de suspensie pînă se înălţa cortina, momentul de mister cînd se sting luminile în sală, sunetul de gong care îmi dădea fiorul primelor măsuri din Simfonia a