Sînt cîţiva ani buni de cînd teatrul aproape că a încetat să mă mai intereseze. În aceste condiţii, era un gest firesc ca, atunci cînd am luat act de asta, să renunţ şi la cronica dramatică. Ce rost are să mai comentezi spectacole care nu te satisfac, din aceleaşi motive din care nu te-au mişcat nici precedentele 100 de montări văzute? O provocare s-ar fi găsit, totuşi: cum să scrii mai departe fără să te repeţi? Un timp, rigorile unui astfel de exerciţiu stilistic m-ar fi putut motiva. Numai că, pînă şi pentru asta, o condiţie obligatorie ar fi continuat să fie vizionarea spectacolelor. Ei bine, aici am clacat. Iar desfiinţarea LAI-ului – locul în care textele mele, mai mult sau mai puţin săptămînale, se simţeau în largul lor – nu putea să fie decît un semn al Destinului: era sacrificat un excelent supliment cultural, numai ca să înţeleg eu că e cazul să mă opresc!
Fireşte că mi-am făcut procese de conştiinţă. În astfel de situaţii, cauzele – se ştie – s-ar cuveni a fi căutate mai întîi în interioarele proprii. Unde dispăruse nerăbdarea cu care aşteptam ieşirea unei noi premiere? Dar emoţia cu care călcam în sala de teatru – ba nu, chiar în foaier? De ce începuse să mi se pară mai interesant, mai incitant, mai plăcut orice alt mod de a-mi petrece timpul pe care ar fi trebuit să-l dedic teatrului? Mai întîi, am crezut că e vorba de un moment de uzură – firească, după un deceniu şi jumătate de cronică; şi, nădăjduiam, pasageră. Negreşit, pasiunea avea să triumfe. Că doar pasiunea fusese aceea care-mi gîtuia vocea, de îndată ce mă aşezam pe locul meu – fie că urma să văd un spectacol montat de un regizor mare ori de un debutant, fie că şedeam în fotoliul comod al unei loji ori pe taburetul scîlciat al unui bar în care se consumau şi spectacole de teatru…
Trecerea timpului nu avea să înlăture apatia pe care o pusesem pe seama uzurii. În plus, am mai văz
