La sfârşitul săptămânii, vulturii au coborât în balcoanele palatului prezidenţial, ciugulind stârvurile verii, semnele haosului se arătaseră deja chiar acolo unde te aşteptai mai puţin, până şi ceasurilor stricate - care dăduseră ora exactă de două ori pe zi - li se topiseră limbile, pe străzi se furişau foamea şi frica (camerele de supraveghere montate la intersecţii le surprinseseră în cârdăşie), în timp ce adevărul aluneca încă pe sticla televizoarelor ca pe o gheaţă subţire, stârnind o furtună de vorbe, până în ziua în care al treilea om în stat, o femeie cu nume teuton şi apucături levantine, scuipase pe Constituţie şi imaginea aia s-a lipt de minţile tuturor, doar Preşedintele s-a făcut că nu vede, zicând că nu e treaba lui, că la al doilea mandat misiunea lui e să se acomodeze cu soclul, dar dacă până atunci cetăţenii îşi plimbau supărarea în lesă, ca pe un animal de companie, fiecare cu a lui, s-au trezit că supărarea se transformă în fiară, începe să urle şi să-i târască în stradă, republica devenise un cazan clocotit în care slugile Puterii mestecau cu ameninţări, şi-apoi s-a petrecut acel lucru neaşteptat, înfricoşător, poliţiştii au pornit în marş şi s-au proptit în porţile Palatului, azvârleau cuvinte grele peste zid ca din catapultă, şi-au aruncat chipiele în curte, albăstriseră aleile, erau ca o recoltă stranie crescută din pavaj, stemele patriei abandonate acolo trebuie să-i fi dat fiori reci Preşedintelui - singur, ca un înecat solemn în apele oglinzilor mari, mai singur ca ultimul acord din Marşul de Întâmpinare, bântuind sub bolţile înalte, gândindu-se la poporul ingrat care nu-l meritase niciodată şi doar îl rugase să trăiască bine, îi dăduse prostimii toată leafa lui, să se sature, iar acum ăştia, cu vorbe de hingheri, îi strigau să iasă afară - cum o să mă smulgă din cartea de istorie fără să-i rupă filele, îşi zise şi se ghemui între pagin