Cînd ai de-a face cu un cal legat în spatele unor traverse masive din lemn, te simţi în siguranţă. Poţi să-l mîngîi pe nas de la distanţă şi poţi să te retragi cu uşurinţă cînd face o mişcare neprevăzută, cum ar fi să scoată limba şi să te atingă. Dacă îţi faci curaj, poţi să-i dai şi un măr. E al doilea pas. Trebuie să ţii palma întinsă, cu degetul mare lipit de celelalte, ca să nu ţi-l apuce cu dinţii, şi să nu te retragi de cum a atins mărul pentru că s-ar putea să-l scape. În palmă îţi curge apoi zeama fructului şi simţi respiraţia animalului.

Făcusem deja toate astea cînd m-am suit prima dată în şa. Eram la o fermă de lîngă Rîşnov, Centrul de Echitaţie Diana, şi-mi alesesem o iapă roibă cu dungă albă pe bot. Avea un nume nemţesc şi grăjdarii mă asigurau că e foarte blîndă. Îmi plăcea şi pentru că era puţin mai mică decît celelalte. Chiar şi aşa, spinarea ei era cam la un metru şi jumătate înălţime, iar scara era la cel puţin un metru distanţă de pămînt. M-am ridicat totuşi cu piciorul stîng în scară, grăjdarul m-a sprijinit şi m-am trezit călare. Iapa a suportat bine manevra şi n-a luat-o din loc. Mă simţeam foarte sus şi stăteam cam incomod, cu genunchii prea îndoiţi. Cineva mi-a ajustat scările, apoi i-a dat nişte indicaţii fetei din spate despre poziţia cea mai bună în şa. Am auzit doar jumătate. Am pornit în alai spre manejul care era la vreo 20 de metri depărtare: cinci călăreţi, patru fotografi şi trei grăjdari. Primii cîţiva metri au fost extrem de instabili. Mă simţeam de parcă eram pe o barcă în tangaj. Cînd am ajuns la o pantă uşoară cu bolovani, la intrarea în manej, mi-a venit să mă împing într-o pedală de frînă. Cum n-aveam decît scările şi nu ştiam ce să fac cu ele, am strîns genunchii în jurul pieptului animalului. A fost bine. Apoi am intrat pe iarbă şi tangajul s-a mai potolit. Făcusem primii paşi călare.

O viaţă printre cai @N