În Piaţa Victoriei se pare că nu mai e zi fără manifestaţie. Ce-i drept, mult mai vesele şi colorate sînt demonstraţiile anului 2010 decît cele de la începutul anilor ’90. Sîntem departe de masele cenuşii de oameni de atunci, înghesuiţi unii în alţii, obişnuiţi probabil de la cozile la alimente. Buluceala s-a preschimbat acum în organizare, iar disperarea e diluată în spectacol. Oamenii au steaguri, baloane, fluiere şi bannere standardizate, se aşază pe domenii de activitate sau pe regiuni, poartă şepci şi tricouri colorate, primite de la sindicat. Cartoanele cu sloganuri scrise de mînă de genul „Ne-aţi minţit!“ sau „Boc-Stop“ sînt tot mai rare. Evident, nici nu se mai luptă ca în anii ’90 pentru instaurarea (sau blocarea) primelor elemente ale democraţiei, ci pentru menţinerea salariilor şi a pensiilor. Dacă poliţiştii erau atunci chemaţi la manifestaţii pentru susţinerea electorală a FSN-ului, astăzi ei strigă împotriva preşedintelui. Democratic vorbind, pare o evoluţie.
Era o după-amiază caldă şi luminoasă cînd de la tribuna din piaţă au început să răsune cîntece mobilizatoare, de întîmpinare a manifestanţilor convocaţi de CNSRL-Frăţia, care îşi făceau apariţia dinspre Calea Victoriei. Erau înregistrări de coruri ce aduceau aminte de „slujbele“ radiofonice dinainte de 1989. Mitingul a început cu „Deşteaptă-te române“, pentru ca, în final, piaţa să răsune de „Hora Unirii“, repetată la nesfîrşit, aşa încît oamenii să se prindă în horă şi să uite de duşmănia cu jandarmii care tocmai folosiseră ceva spray-uri lacrimogene în replică la beţele de steag şi sticlele cu apă ce zburau în direcţia lor. „N-aveţi dreptul să folosiţi gaze, nu daţi cu bastoanele, domnule general, nu ne mai provocaţi“ – se auzea de la tribună.
Ca şi muzica, discursurile aveau şi ele cîte ceva anacronic, fiind pline de cuvinte ca popor, patrie sau trădare (la un miting sindical!?)
