Un aer parodic, de sublimă neseriozitate, l-a însoţit pe O. Nimigean încă de la începutul carierei. Şi asta nu doar pentru că a debutat în forţă cu un volum de "Scrieri alese" devenind apoi unul dintre personajele centrale ale "Clubului 8", gruparea ieşeană mai preocupată de fine (auto)ironii decât de acreditarea unui program coerent, ci pentru că însăşi natura scrierilor lui era oarecum "mixtă": fie că scria poezie sau roman, O. Nimigean îşi submina permanent un grav filon existenţial printr-un textualism lejer şi compensativ.
Printre valurile succesive de autenticişti care au traversat literatura română din ultimii douăzeci de ani, autorul "Planetei zero" părea să fie ultimul scriitor dispus încă să mai dea literaturii ce-i al literaturii.
Astfel încât e surprinzătoare schimbarea macazului în cel mai recent roman. În ciuda titlului cam preţios (autorul ţine neapărat să-şi trimită cititorii la dicţionar încă de la primul contact), "Rădăcina de bucsau"* reprezintă o despărţire cât se poate de radicală de histrionismul livresc care constituia până acum marca Nimigean. Atât e de convingătoare reconversia stilistică, încât ea nu pare doar o nouă mască a proteismului, ci de-a dreptul "o schimbare la faţă". Dragostea sau moartea, teme recurente în literatura lui Nimigean, camuflate până acum în ironie şi intertext, intră, "Rădăcina din bucsau" într-o ecuaţie pe cât de elementară, pe atât de complexă. De mare precizie regizorală e, în primul rând, decupajul romanului: naraţiunea de aproape 500 de pagini umple rama extrem de simplă - dar cât ce plină de semnificaţii! - a întoarcerii unui bărbat la casa părintească pentru a-şi îngriji mama aflată în pragul morţii. Ceea ce pare promisiunea unei imense plictiseli pentru cititor - evenimenţialul exterior aproape că nu evoluează - devine, treptat, un joc psihologic încordat. O dată, pentru că narato