„Nu există pe lumea asta un copil atît de drăguţ, încît mama lui să nu-l trimită bucuroasă la culcare.“

Ralph Waldo Emerson

Recunosc cinstit: mi-am mituit copilul. De mic. O jucărie cu preţul scris cu multe cifre, o bomboană înainte de masă, o îngheţată interzisă de medic, orice a fost nevoie pentru un favor. Unul mic. Suflet slab de mamă, am crezut în cuvîntul lui de om abia născut, cu doar cîţiva ani petrecuţi pe pămînt, că îmi va îndeplini dorinţa. Dar n-a fost, n-a fost aşa. Lupta pentru un dram de bunăvoinţă din partea lui, dusă cu mijloace oneroase, din partea mea a fost un eşec. Am să dau cîteva exemple: ce-am cerut şi ce-am primit. Pentru o jucărie, o bomboană, o îngheţată... Să nu mai plîngă.

N-a mai plîns. Fix trei minute, cît a durat deplasarea spre alt magazin. Sau trei ore, pînă cînd am ajuns acasă şi a văzut cocoţată pe un dulap jucăria pe care i-o ascunsesem fiindcă o arunca în vitrina cu geamul proaspăt schimbat.

Să mă lase să ascult ştirile.

M-a lăsat. Dar asta m-a costat: un CD player avariat, un mobil care n-a vrut să formeze numărul lui Moş Crăciun şi o frunză de la ficus ruptă sub greutatea maşinuţei pe care tocmai i-o dăruisem.

Să mă lase să-i povestesc tatălui lui despre şeful care îmi mănîncă ficaţii.

Nu m-a lăsat. Cu gura plină de felia de tort oferită drept şpagă, m-a întrebat, şi a insistat să-i explic, ce înseamnă să mănînci ficaţii. Şi dacă eu mai am ficat. Şi, dacă asta înseamnă să necăjeşti pe cineva sau să înfurii, de ce nu se spune că îi mănînci inima. Sau mintea. În fine, discuţia s-a îndepărtat la ani lumină de subiectul iniţial. (Dar nu m-am supărat: dimpotrivă, i-am mai dat o felie de tort băiatului meu care ştie să pună întrebări deştepte.)

Să fie cuminte în vizita la prietenii de familie.

A fost. Cît a ţinut holul. În sufragerie a încercat să joace karate cu persana dra