Încerc să văd avantajele sistemului, dar întîmpin multe dificultăţi. La nivel personal, am impresia că limitarea licenţei la trei ani a dus la o coborîre drastică a nivelului de pregătire. Să vă dau cîteva exemple. Sînt înscrisă la secţia de română-engleză, unde studiez atît limbă cît şi literatură. La engleză nu am apucat să facem deloc Shakespeare, iar asta pentru că pur şi simplu nu a fost timp. Cursului nostru de Literatură engleză veche şi a Renaşterii îi era alocată o oră pe săptămînă, în cadrul căreia a trebuit să parcurgem perioada care se întinde de la scrierea poemului Beowulf (secolele VIII-X) pînă la secolul al XVI-lea. La 14 săptămîni de şcoală, imposibilitatea de a trece deopotrivă eficient şi complet prin materie rezultă dintr-un calcul simplu. Acelaşi lucru s-a petrecut şi la română, unde literatura de secol XIX a trebuit înghesuită în doar trei ore pe săptămînă, rezultatul fiind că am petrecut un total de abia patru ore pe Eminescu, iar Caragiale a ajuns studiu individual. Noroc, pînă la urmă, cu profesorii care se străduie să mai acopere golurile din materie propunînd cursuri opţionale, fiind disponibili pentru ore de consultaţii şi completînd finalul unui curs mai scurt cu ce a rămas nespus în cursul precedent (dexteritate de navigare prin spaţiul curriculumului, demnă de un Phileas Fogg obligat să facă ocolul pămîntului în doar 48 de zile, în loc de 80). Mă tem că profesorii şi studenţii ar trebui să primească la pensie, respectiv la finalul facultăţii, diplomă de alergat viteză pe un traseu cu lungime de maraton. Voi opta pentru masterat ghidîndu-mă după acelaşi principiu care m-a condus la alegerea licenţei: pasiunea. Asta nu înseamnă că, dacă nu ar exista pasiune, aş renunţa, chiar dimpotrivă. Sistemul actual oferă puţine şanse celor care se limitează la primii trei ani de învăţămînt superior. Masteratul a devenit obligatoriu într-un fel,