Nu văd de ce-aş ascunde că am pasiuni pe care unii dintre distinşii dilematici care sînteţi le-ar putea taxa drept infantile: de exemplu, îmi plac biscuiţii serviţi cu ceai îndulcit! Apoi, îmi place amiaza de vineri, dar nu-mi place amiaza de duminică – un sentiment pe care-l păstrez intact de prin clasa I primară, cînd duminica seara căpătam o figură plouată rău de tot. Şi, în fine, o altă pasiune fără leac: îmi plac benzile desenate. Poate pentru că am fost/rămas un uriaş antitalent la desen, sau poate pentru că generaţia mea scotea capul în lume (în anii ’80) într-o Românie gri şi fără alte imagini decît cele din ziare – cert este că banda desenată m-a fascinat mereu.
N-am să vă vorbesc aici despre revistele Pif – am făcut-o altădată – sau Cutezătorii, cu a ei ultimă pagină. N-am să vorbesc despre lady BD Livia Rusz, al cărei album cu aventurile lui Mac îmi pare o capodoperă a cărţii pentru copii; nici despre haiducii lui Albin Stănescu, isteţul Dorel al lui Pompiliu Dumitrescu sau cosmonauţii lui Valentin Tănase. Ce mă interesează aici sînt detalii pe care pasionaţii BD le ştiu – dovadă: infatigabilul Dodo Niţă (cel mai european dintre craioveni) şi cercul său de prieteni, de la Virgil Tomuleţ la Viorel Pârligras ş.cl. Universul benzii desenate româneşti e plin de legende – şi nu mă refer la poveştile în imagini propriu-zise, ci la cele aflate dincolo de pagini, acolo unde cenzura ori nu vedea, ori se făcea că nu vede. Această artă – a IX-a, spun fanii ei – a însoţit miraculos istoria noastră contemporană. Exemplele prisosesc.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? Precum: imaginaţi-vă că în decembrie 1941 România declara război Americii (nu, nu e banc, chiar aşa s-a întîmplat!)
