Drumurile noastre sînt aşa cum sînt, pline de gropi, noroaie, praf, bălţi, murdalîcuri şi „multe alte grozăvii ce nu se pot spune“, cum ar zice documentele din vremea primei modernităţi. Unii strigă că am avea nevoie de ele, de drumuri, alţii dimpotrivă recomandă avionul şi statul acasă.

La început de secol XIX, cînd România se deschidea spre „Europa“, era cam tot fără drumuri, tot cu hîrtoape şi gropi, tot cu murdalîc şi noroaie. Cum mare parte a comerţului se afla în mîinile străinilor şi cum numeroasa corespondenţă avea nevoie de o poştă rapidă şi sigură, presiunile statelor „europene“ pun pietrele de început pentru multe drumuri, poduri şi şosele.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări Generalul Helmuth von Moltke, în drumul său spre Constantinopol descrie cu severitate şi oroare drumurile româneşti pe care a „navigat“, în octombrie 1835: „de la Cerneţi pînă la Craiova n-a încetat nici o clipă să plouă şi ca variaţie a nins în cele din urmă. Mergeam cu opt cai, totuşi pe «parcursul» primei poşte am rămas înglodaţi în noroi. Cei doi surugii ai noştri, care călăreau pe caii lor mici, mergeau numai în galop oriunde era cu putinţă, strigînd mereu. Dar aici nu slujeau la nimic, nici strigătele şi nici loviturile cu groaznicul bici gros de piele, cu mîner scurt. Din fericire, se afla în apropiere o altă trăsură. Caii au fost deshămaţi, s-au înhămat în locul lor patru boi, patru oameni au pus umărul la roţi, toţi ţipau şi plesneau din bici. Degeaba, a trebuit să ne dăm jos în noroiul care ne ajungea pînă la genunchi. Am ajuns chiar la prima poştă uzi pînă la piele şi am văzut acum la ce confort trebuia să ne aşteptăm la staţiile de poştă“. Cam aceasta erau condiţiile şi drumurile pe care trebuiau să le înfrunte un călător, sau un negustor, s