Dacă Radu Afrim nu ar fi existat, cineva ar fi trebuit să îl inventeze. Afrimul face parte dintre lucrurile de care nu te poţi lipsi, fie că îţi plac, fie că nu. Cu fantezia lui hemoragică, songurile insuportabil de melodramatice sau hilar de kinky, cu pluşaţi adorabili sau enervanţi, babete demente, adolescenţi tragici şi copii malefici, Afrimul stîrneşte pasiuni, naşte controverse, alimentează dispute. Capabil oricînd de surprize, regizorul oferă în acelaşi timp confortul de „acasă” spectatorului atent care îi recunoaşte dantelăriile imaginative. Festivalul Naţional de Teatru aduce la Bucureşti două afrimisme, Herr Paul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şiMiriam W. de la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti. Unite imagistic prin scenografiile Iulianei Vîlsan, cele două spectacole creează universuri interioare claustrofobe, cu personaje care se sufocă în ele însele.
Herr Paul şi sora sa Luise trăiesc într-o vizuină cu animale împăiate în care toate lucrurile au dimensiuni liliputane. Rădăcinile copacilor străpung tavanul, intrarea se face prin dulapuri, Herr Paul trage după el şoriceii aviatori si aeroplanele lor miniaturale sau hamsterii care conduc maşini decapotabile de epocă. Afrimul construieşte în detaliu ego-ul unui bătrîn retras într-o stare de candoare perpetuă. Dizolvat în pămînt, cu rădăcinile copacilor înfipte direct în fiinţa lui, Herr Paul ţine pe cap, precum Atlas pe umeri, lumea întreagă.
Alţi copaci luxurianţi răsar pe casa lui Miriam W. Crescută într-o familie marcată de Holocaust, Miriam este traumatizată de o tragedie pe care nu a trăit-o. Între mama care nu poate uita şi mătuşa care nu vrea să îşi amintească, Miriam se pierde pe sine însăşi. A deprins de mică ştiinţa de a nu trăi, mama s-a refugiat în parastase, iar mătuşa, în vise. Miriam se ascunde în copaci imaginari care explodează pe casă, cîntînd dement la acordeon,
