În timp ce criza actuală determină economiile din Vest să redescopere virtuţile statului, ţările din Europa de Est par să reprezinte ultimul bastion al liberalismului. Tocmai aceste ţări vor întîmpina cele mai mari dificultăţi în a-şi lua la revedere de la liberalism, doctrină pe care au adoptat-o după 1989 pentru a demonta vechiul regim totalitar. Trebuie să distingem între, pe de o parte, liberalii în sens politic (Václav Havel), pentru care liberalismul înseamnă drepturile omului şi libertatea individuală, şi, pe de altă parte, liberalii în sens economic (Václav Klaus), pentru care mîna invizibilă a pieţei era antidotul absolut la vechiul regim de stat bazat pe planificare. În ceea ce priveşte puterea statului, cei doi – Havel şi Klaus – au avut opinii similare. Ei nu au înţeles de ce liberalismul s-a ales cu o conotaţie negativă în Franţa – ţara pasiunii egalitare. Au adoptat o „terapie de şoc“: un liberalism „fără adjectiv“. Ei experimentaseră deja calea de mijloc şi eşecul jumătăţilor de măsură care încercaseră să reformeze sistemul socialist – Primăvara de la Praga, reformele din Ungaria sau sistemul de autogestiune din Iugoslavia.

Ţările care au efectuat reforme liberale rapide au avut o tranziţie mai bună decît ţările care au adoptat un ritm gradual, cu excepţia Sloveniei. Aceste ţări au înregistrat pentru mai mult de zece ani rate de creştere duble sau triple în raport cu Europa Occidentală. Liberalismul lor nu ţine deci doar de o modă ideologică, e legat şi de interese bine interiorizate. Aceste ţări s-au folosit de avantaje comparative (salarii şi impozite mai mici, flexibilitate etc.). Cota unică de impozitare devenise măsura emblematică a „tigrilor“ din Europa Centrală liberală. Cînd te apuci să construieşti capitalismul fără să ai capital, atunci trebuie să te bazezi că acesta vine din exterior: economia acestor ţări depinde de investiţiile