Cînd mă gîndesc la un întreg, oricare ar fi el, îl văd ca pe mărul oferit cu generozitate de mama vitregă Albei ca Zăpada, pe jumătate otrăvit. Prima parte din FNT 2010 a trecut şi, ca în basmul amintit, are şi savoare, şi pelin. Riscul provocării pe care selecţionerul Cristina Modreanu şi l-a asumat în această ediţie a funcţionat pînă acum în limite normale, cu încîntare, revoltă, dezamăgire. Balanţa se înclină uşor spre ultimele două.
Revolta majoră a produs-o Rodrigo Garcia cu spectacolul său de la Timişoara, Interzis accesul animalelor. Discursul socialist al lui Garcia este acelaşi de cînd face teatru: universul e un loc mizerabil din care nu scapi nici mort. Umanitatea e făcută din gunoaie, prin carnea noastră viermuiesc dorinţele altora, lumea putrezeşte şi noi odată cu ea. Ca de obicei, Garcia e negativist, ostentativ provocator şi esenţialmente jemanfişist. Şi tot ca de obicei, discursul lui este extremist. Lumea nu e un loc chiar atît de rău şi nici omenirea nu arde de vie în iad. Cîteva teze sînt însă îngrijorătoare: violenţa asupra copiilor şi animalelor, exploatarea lor, educaţia îndoctrinantă, manipularea, anchilozarea sistemului de gîndire. Sigur, viermii puşi pe pieptul lui Ion Rizea, limbajul licenţios şi fractura dramatică au alungat o parte din public.
Cu Romeo Castellucci şi Billy Cowie, provocarea s-a mutat la alt nivel. Poemele suprarealiste au ridicat serioase probleme de receptare. Obişnuiţi prea mult cu un singur mod de percepţie în teatru, cel clasic, spectatorii români se blochează cînd sistemul lor nu poate scana un perfomance, cînd ceea ce văd e dincolo de rutină. În Hei Girl!, Castellucci propune, printr-o suită de tablouri suprarealiste, o dublă introspecţie, în istoria violentă a feminităţii şi în psihicul unei fetiţe care se transformă în femeie. Sentimentele se fac ţăndări (se sparg cinci geamuri), eul supradimension