Cuvîntul ţeapă a făcut carieră după 1990. Înainte, noi îl foloseam în legătură cu un anumit obicei. A trage ţeapă însemna să fugi dintr-un restaurant fără să plăteşti. Iar trasul ţepelor devenise în anii ’80 aproape un sport naţional printre tineri şi în special printre studenţi. Adică, mîncai cu prietenii la restaurant şi mai ales beai, iar apoi nu mai aşteptai să vină şi nota de plată. Grupul se retrăgea de la masă într-un mod cît mai discret, lăsîndu-i pe chelneri cu buza umflată. Uneori, treaba asta se repeta de cîteva ori în aceeaşi seară, la mai multe localuri. Cu alte cuvinte, chefliii făceau cîte un tur prin centrul Bucureştiului, asemeni crailor de Curtea Veche, doar că pe gratis. \

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilor Obiceiul era înrudit cu acela de a merge fără bilet în autobuz, cu felul în care ţăranii furau recolta de pe cîmpurile care odată fuseseră ale lor şi cu meteahna muncitorilor de a sfeterisi piese din fabricile despre care se spunea că aparţin poporului. Restaurantele, ca şi celelalte afaceri erau de stat iar statul comunist era ceva de rău, nu îi slujea pe oameni, ci îi oprima, aducîndu-le numai rele. Noi, tineri luminaţi, priveam lucrurile în mare şi ne ziceam că a pleca de la un restaurant fără să plăteşti poate fi o formă de protest împotriva statului şi a serviciilor sale execrabile. Evident, efectul ţepelor noastre din mizerabilele localuri ale patriei nu afecta în nici un fel ordinea statală. Era însă resimţit direct de către chelnerii şi administratorii respectivelor restaurante. Dar cum şi pe aceştia îi vedeam ca pe nişte profitori corupţi ai regimului, nu puteam decît să fim foarte satisfăcuţi ori de cîte ori reuşeam să-i fentăm. Era una din justificările prin care ne feream conştiinţa de ideea că săvîrşeam un furt. Adevăratul motiv al ţepelor era însă bucuria riscului