Zona euro este iar cuprinsă de febră, ca în primăvara acestui an. De data asta virusul vine din Vest, adică din Irlanda, după ce Grecia a fost cea care a pus pe jar pieţele financiare.
În cazul Greciei s-a spus că scoaterea la iveală în iarna anului trecut, la schimbarea guvernării, a unor cheltuieli făcute de fosta putere ar fi inflamat pieţele, deja tensionate de ponderea de 120% din PIB a datoriei publice a ţării (majoritar externă) şi deficitul bugetar de peste 10% din PIB.
Ce a intervenit nou în cazul Irlandei, unde datele privind deficitul bugetar gigantic de 32% din Produsul Intern Brut pentru 2010 (care include transferurile pentru salvarea băncilor), probabil mai mare ca în Somalia sau Botswana, şi ponderea datoriei publice în PIB de circa 65% erau cunoscute deja?
Iar întrebarea este cu atât mai acută cu cât Irlanda a fost printre primele ţări care au luat măsuri de restricţionare a cheltuielilor bugetare, când a observat că veniturile scad şi deficitul bugetar urcă vertiginos.
Puţine sunt răspunsurile clare la această întrebare.
Învolburarea pieţelor ar fi plecat de la insistenţa cancelarului german Angela Merkel din timpul G20, întâlnirea celor mai dezvoltate 20 de economii din lume care a avut loc săptămâna trecută, de a "împărţi" cu deţinătorii de obligaţiuni eventuala salvare a unui stat în dificultate.
Adică cine a cumpărat o obligaţiune irlandeză pentru randamentul foarte ridicat de circa 9% să accepte să răscumpere în pierdere în caz de declanşare a unui plan de salvare. Un fel de burden-sharing (o împărţire a poverii) între state şi deţinătorii de obligaţiuni.
Problema Irlandei este aprig dezbătută în ziarele europene. În cazul Greciei, explicaţiile au fost mai uşor de asimilat: sunt nişte leneşi, evazionişti, mincinoşi în statistici, să-şi vândă insulele, nu au competitivitate.
În cazul Irlandei deja se
