- actualitatea unei tipologii romane -
La origine, bazilica este un edificiu roman public, destinat justiţiei, amplasat de regulă în relaţie imediată cu un forum. De formă dreptunghiulară elongată, bazilica are, pe una din laturile sale scurte, o absidă semicirculară, indicînd prezenţa şi poziţia autorităţii de judecată. Din secolul IV d.C., bazilica e convertită în spaţiu de cult creştin, cu care devine, practic, sinonimă, pînă într-acolo încît, în limba română, acest tip de spaţiu, devenit biserică, desemnează şi lăcaşul de cult, de orice formă va fi fiind el, dar şi instituţia de cult creştin prin excelenţă, spre deosebire de celelalte limbi romanice, unde lăcaşul de cult e desemnat de un derivat al etimonului grec ecclesia, care descrie adunarea credincioşilor. Cu toate acestea, o seamă de spaţii de tip bazilical cu rol civil au fost construite în Renaştere, notabilă fiind cea închipuită de Andrea Palladio la Vicenza, acoperită cu un enorm acoperiş de tipul unei bărci răsturnate.
Bazilica era acoperită cu o şarpantă în două ape, al cărei intrados era, la început, vizibil din interior, pentru ca, ulterior, şarpanta să acopere sisteme de bolţi, continui sau intersectate în cruce, precum şi cupole: exemplul notabil aici este Sfînta Sofia de la Constantinopole, o bazilică cu două abside complete (şi de lăţime egală cu deschiderea bisericii), surmontată de o cupolă cu diametrul egal cu lăţimea.
DE ACELASI AUTOR Experiment în orizontul tradiţiei O sută de ani de istorie edificată Cine era, cine (mai) este arhitectul? Tradiţia tectonică Spaţiul interior al lăcaşului de cult astfel descris poartă, inclusiv din motive simbolice, numele de navă. În evoluţie, tipul bazilical a trecut de la o navă la un număr de trei sau cinci nave, separate de colonade dispuse paralel cu axul longitudinal al edificiului. Dintre acestea, nava centrală se înalţă deasupr
