Imprumuturile de stat nu au aparut acum, o data cu criza. Se faceau bine mersi si in epoca medievala, Italia fiind una din tarile-campioane la astfel de instrumente. In secolele 16-17, Olanda a „rafinat” acest tip de imprumuturi, instituind pentru prima data un control public al acestor imprumuturi si aducandu-le mai aproape de modul in care le stim astazi. In Anglia medievala, Parlamentul se ocupa de venituri, in vreme ce cheltuielile publice erau la discretia Regelui, scrie Dan Popa pe blogul lui.

Pentru cele mai multe tari din Europa modernă timpurie, împrumuturile publice erau in mare masura limitate la avansurile pe termen scurt obtinute de la bancheri (luate de regula de la italieni). Printii medievali sau monarhii nu aveau alt acces la finanţare si acceptau sa se imprumute frecvent la rate ridicate ale dobânzilor.

În unele cazuri, aceste credite au fost contractate de la bancheri cu reşedinţa în afara jurisdicţiei monarhului, binecunoscute fiind creditele luate de britanici de la bancherii din Italia cu ajutorul carora a fost finantat Razboiul celor 100 de ani (1337-1453). Principalul dezavantaj al respectivelor imprumuturi erau costurile mari; istoricii vorbesc de rate ale dobanzii de 50% pe an, ceea ce ne aminteste de perioada 1994 din Romania “democrata” .

Mai era, din cate stiu, o forma de imprumut, semi-public. Sefii cetatilor ii obligau pe cei cu averi mari sa se imprumute in numele lor. Statul lua creditele, iar latifundiarii (sa le spunem mogulashii vremii) plateau dobanzile. In conturile nationale, totul era ok, numai ca de la o vreme, pentru a evita asemenea credite, mogulashii isi ascundeau averile sau si le mutau in alte jurisdictii fiscale. Si a mai aparut o mizerie. Cand domnitorii vedeau ca nu mai au de unde plati, li se inventau bogatilor diverse culpe penale pentru a li se confisca averea. Cu o parte isi achitau datoriile