- argument -
După toate aparenţele a venit iarna. Însă temperatura e în creştere. Temperatura la nivel social. Încă de astă-vară, după anunţarea măsurilor de austeritate decise de Guvern, sindicatele au început să fiarbă. A urmat un lung şir de proteste şi greve. Personalul didactic, funcţionarii Ministerului de Finanţe şi ai Fiscului, poliţiştii, cadrele militare, vameşii, angajaţii CFR şi multe alte categorii ameninţate cu tăieri salariale uriaşe au ieşit în stradă. N-au obţinut decît concesii minore şi promisiuni majore. Dar nici măcar sindicatele nu se aşteptau la mai mult; şi probabil că nici oamenii ieşiţi în stradă nu sperau că revendicările lor – care vizau de fapt păstrarea unui statu-quo, nicidecum cîştigarea unor drepturi noi – vor fi rezolvate. Au plecat acasă la fel de săraci şi deznădăjduiţi – dar cu satisfacţia că au fost la Bucureşti, în capitală, să-şi strige oful. Proteste derizorii au fost instrumentalizate imediat de opoziţie pentru a critica puterea şi folosite de putere pentru a argumenta că sindicatele sînt manipulate de opoziţie. Lipsite de credibilitate, Guvernul, partidele şi sindicatele au ratat dialogul. Piaţa Victoriei – scena principală a acestor manifestaţii – ar fi putut la fel de bine să se cheme Piaţa Deznădejdii.
Cristiana Anghel, învăţătoarea din Caracal care a ales greva foamei ca formă de opoziţie faţă de diminuările salariale din sistemul de învăţămînt, nu a reuşit să atragă în cele două luni de protest decît cîteva solidarizări timide. Gestul ei a stîrnit mai degrabă compasiune decît mobilizare activă.
Privite de la distanţă, masele de protestatari care îşi strigă nemulţumirea, cînd la Guvern, cînd la Parlament, cînd la palatul prezidenţial, par însufleţite mai degrabă de îndrăzneala sloganurilor (uneori de prost-gust) decît de urgenţa măsurilor solicitate. Lideri de sindicat şi voci anonime au cerut de la
