Fapt e că am o simpatie constantă faţă de Contele de Monte Cristo. Nu pentru răzbunare în sine, nu pentru candoarea lui iniţială şi nici pentru norocul comorii descoperite la ţanc – ci pentru că Edmond Dantès arată că omul, într-adevăr, adesea e sub vremi, dar (în ciuda a ceea ce scria cronicarul nostru) nu e obligatoriu să rămînă acolo. Monte Cristo urzeşte tot ce-i condamnabil într-o societate civilizată: şantajează la greu, cumpără oameni, manipulează presa – şi, totuşi, rămînem alături de el pînă la capăt, pentru că el face aceste nelegiuiri în numele legitimei sale răzbunări. Iar ce-l încîntă pe cititor în această revanşă este că inamicii lui Dantès, cu toată viclenia, ticăloşenia sau complicitatea lor, habar n-au de ceea ce li se pregăteşte.
Un alt erou pe care-l simpatizez necondiţionat e bătrînul Santiago – by Hemingway –, cel ce iese în largul coastei cubaneze ca să prindă peşte. Aşteaptă 80 de zile; visează un milion de visuri; retrăieşte cîteva vieţi. Iar cînd, în final, peştele-spadă – uriaş cît comoara lui Monte Cristo – muşcă momeala, începe lupta. La un capăt al firului e omul: vlăguit şi vulnerabil; la celălalt capăt este universul/viaţa: impredictibile, incontrolabile. Dar Santiago nu cedează; victoria va fi a lui. Nu contează că apar rechinii, nici că din uriaşul peşte rămîne un uriaş schelet. Bătrînul învinge marea, şi nu invers.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? Ei bine, atît Contele de Monte Cristo (apărut pe la 1850) cît şi Bătrînul şi marea lui Hemingway (publicat un secol mai tîrziu) au avut şansa că pe vremea lor nu exista Wikileaks! Imaginaţi-vă trama lui Dantès dacă el ar fi fost avertizat, la început, despre ce coc inamicii săi; sau dacă, mai apoi, a
