În 2010, Banca Naţională a micşorat dobânda-cheie de la 8% la 6,25%, iar Guvernul a tot sperat că în acest fel se va dezmorţi creditarea. Din nefericire, nu reducerea dobânzilor era soluţia, ci scăderea taxelor. Am scris asta încă din ianuarie 2010, în primul meu editorial apărut la Jurnalul Naţional în acest an. Vă propun să-l revedeţi.
Reluarea creşterii economice depinde, într-adevăr, de consum şi investiţii. Dar calea prin care să se obţină resuscitarea cererii nu are legătură cu scăderea dobânzilor, ci cu reducerea taxelor. Ca dovadă, dobânda de politică monetară s-a micşorat de la 10,25% la 8% în 2009 fără nici un efect în planul PIB. Singurele care au profitat de pe urma reducerii dobânzilor au fost entităţile vulnerabile ale sistemului financiar, care au supravieţuit împrumutându-se din ce în ce mai ieftin de pe piaţa interbancară. Chiar dacă acest lucru n-a fost unul bun. Dobânzile ar fi trebuit să rămână sus, pentru că dacă nu forţezi închiderea activităţilor nerentabile, ci le ţii artificial în viaţă cu ajutorul politicii monetare, nu ai cum să încurajezi restul şi rişti, în final, să îngropi tot.
Aşadar, în locul scăderii dobânzilor, ar fi fost mai potrivită reducerea sau chiar desfiinţarea unor taxe pentru a stimula investiţiile. Ca să achiziţionezi ceva acum trebuie să fii sigur că nu te costă, fiindcă altfel nu cumperi. Iar pe baza unor dobânzi înalte s-ar fi gestionat strâns cheltuielile. Şi, în fine, o reducere a preţului activelor, coroborată cu dobânzi mari, ar fi generat fluxuri investiţionale. Dacă dezvoltatorii vor să-şi vândă casele noi n-au decât să le micşoreze preţul şi să le ofere străinilor, pentru că printre români e greu să-şi găsească clienţi când tot mai mulţi îşi pierd locul de muncă...
Din păcate, nu o scădere a taxelor se pregăteşte, ci o mărire a acestora. Guvernul este incapabi
