Strigătul din deal şi focuri cât casa sunt obiceiuri specifice câtorva zone din judeţ: în satele de pe Valea Agrijului şi de pe Valea Almaşului.

În satul Buciumi de pe Valea Agrijului, originile obiceiului de a striga peste deal se pierd în negura timpului. Pregătirile încep din timpul zilei: flăcăii caută obiecte care pot arde timp îndelungat. Dacă îşi vor procura o anvelopă de maşină, nu le mai trebuie nimic.

Focuri mari

Apoi, când se înserează, grupuri de flăcăi se urcă pe dealurile care înconjoară satul, cărând cu ei lucrurile sau obiectele care trebuie arse. „Se aprind focuri cât mai mari, ca să se vadă de pe un deal pe altul şi în tot satul şi apoi încep strigăturile. Să te ferească Cel de Sus să fi intrat în gura lor, deoarece, dacă aşa s-a întâmplat, toată suflarea satului îţi va afla secretele“, povesteşte profesorul Nicolae Ştirb, unul dintre oamenii care cunoaşte în detaliu istoria acestei zone.

Întrebări şi răspunsuri, cu ecourile aferente, sunt „aruncate“ deasupra satului, în hazul sătenilor ieşiţi afară pe la porţi sau în uliţă.

„Vili, vili, măi!/ Da ce-ţi trebe, măi?/ Mi-o-ngheţat obdelile!/ Strânge-le curelile!“. Aceasta este numai una din strigăturile folosite.

Strigăturile care au un conţinut neutru sunt doar pentru „încălzire“. După ce vocile şi plămânii se adaptează aerului rece şi decibelilor, încep cele mai indiscrete, mai glumeţe sau mai ironice. Sunt strigate în gura mare hibele şi defectele tuturor, însă nimeni nu se supără, pentru că toate sunt „îmbrăcate“ în şagă şi râs.

Pluguşorul şi sorcova

Pluguşorul, obicei deosebit de popular, simbolul ocupaţiei de bază în lumea satului de altădată, este cunoscut în toate ţinuturile româneşti. În zona noastră, în ajunul Anului Nou se împodobeşte plugul de lemn cu hartie colorată sau poleită. După ce se întunecă, grupuri formate din doi până la cinci