Ne-a fost, multora, îngrozitor de frică, înainte de 1989. Dacă nu am colaborat, într-o formă sau alta, am strălucit prin tăcere şi am cîştigat lupta cu Sistemul, prin neprezentare. Sau am făcut mici gesturi de frondă în cerc restrîns, eventual avînd grijă să ne asigurăm protecţia relaţiilor mai sus-puse. La autojustificări post festum nu ne-ntrece nimeni şi, de cele mai multe ori, chiar avem dreptate: regimul totalitar părea veşnic, delaţiunea era generalizată (deşi aveau şi delatorii fricile lor!), trebuia să supravieţuim în nişă, să păstrăm siguranţa familiei, să ne apărăm minimul confort personal şi oportunităţile profesionale, mai ales dacă aveam probleme la dosar, rude în străinătate ori călcam strîmb. În funcţie de vîrstă, întîlnim şi justificări retrospective de genul: păcat că eram prea mici, dacă eram maturi, dădeam cu ei de pămînt! Şi încă: da, ne-a fost frică, dar din cauza ticăloşilor ălora de activişti şi securişti (vorba comentatorilor noştri de fotbal: „Am fi cîştigat meciul, dacă ne lăsau adversarii să ne facem jocul“). Ne e frică şi azi să recunoaştem, individual, că am fost, cei mai mulţi dintre noi, nişte fricoşi acomodanţi, trăind în cercul nostru strîmt: c-eş‘ copil, nu dă bine la imagine, unde mai pui că, spre deosebire de „alţii“, mai fricoşi sau mai ticăloşi, noi tot am mai făcut cîte ceva! Ca de obicei, întotdeauna Ei au fost de vină, în timp ce Noi n-am avut ce face. Sigur că frica economică era şi ea prezentă pe atunci, şi încă din plin: frica de penuria crescîndă, de raţionalizări şi demolări, de faptul că „ăştia“ nu mai bagă nimic la Alimentara, de cîte şi mai cîte alte stihii pe care, ca bieţi oameni sub vremi, nu le puteam controla. Iar ceea ce ne consola, cît de cît, era, printre altele, strămoşeasca, fatalist-orientala zicală „Doamne fereşte de mai rău!“.
Dar azi? Azi, frica politică (deşi, după unii autori, nu a dispărut de
