Se pare că iniţiativa redacţiei noastre de a invita cititori tineri să intre în dialog cu subsemnatul e bine primită şi productivă. Domnişoara Ioana Neagu din Tîrgu Frumos ne mulţumeşte, în mod expres, pentru idee. Îi mulţumesc, la rîndul meu, şi promit să mă ocup, într-un număr viitor, şi de întrebările sale.
Deocamdată, însă, aş vrea să mă opresc puţin la ceea ce, cu un termen pretenţios, s-ar numi „metodologia“ întrebării în genere. Nu pentru a inhiba spontaneitatea celor care îmi scriu, nu pentru a-i dădăci bătrîneşte, ci pentru a le propune o temă de reflecţie nu lipsită de interes: ce înseamnă să întrebi? Cred, cu alte cuvinte, că merită să ne întrebăm ce este o întrebare. Care e rostul ei? Care îi sînt strategiile? Există reguli, tehnici de a întreba? Evident, n-o să fac, în cele ce urmează, teoria chibritului. Pornesc de la materia pe care mi-o oferă întrebările primite pînă acum.
Mai întîi, trebuie să ne întrebăm asupra motivaţiei reale a întrebării noastre. Poţi întreba din curiozitate, din dorinţa de a fi interesant, de a epata, sau de a fi confirmat în ideile tale de un altul, dintr-o simplă nevoie de comunicare sau, pur şi simplu, ca să te afli în treabă.
Toţi am fost mînaţi, într-o împrejurare sau alta, de asemenea motivaţii. Normal este însă ca întrebarea să fie una autentică: să exprime un act de reflecţie proprie, o nelinişte sinceră, o nevoie de edificare. Dacă nu e decît o cochetărie „metafizică“, o piruetă „hazoasă“, un mod de a te pune în evidenţă etalîndu-ţi agilitatea, întrebarea se descalifică prin ea însăşi. Nu vrei un răspuns. Vrei aplauze sau măcar un salut binevoitor.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileO altă problemă ar fi ţinta şi amploarea întrebării. Există întrebări la care nu se poate răspunde decît printr-un tratat. Sau printr-un serial prelun
